De-l
priveşti instantaneu
Are mutră
de bideu,
Dacă-l iei
pe îndelete
Parcă-i
scos de prin closete...
Dar,
privindu-l într-o doară
Pare-un
rest de para chioară...
Şi mai
mult decât aşa
Pare-a fi
doar o hazna...
Generalul Ciribleagă DILIESCU este una din cele mai deplorabile reprezentări, în carne şi oase,
traduse-n angoase, ale ofiţerimii
dâmboviţene, de la Terente-ncoace, în
stări de criză şi război, dar şi în caz
de pace.
Jos de înălţime, îndesat în adipoase
precum curul între oase, cu fălcile depăşindu-i grumajii asfixiaţi de
îmbuibeală, lingeală şi nemuncă, puţind a jeg şi impostură, de la buci şi pân’ la gură, pare un tomberon în care cartierul îşi lasă
zoaiele, minunându-se de capacitatea acestuia de a nu se umple niciodată. Numai limba este de el, de acest nefinalizat
proiect terestru. În limbă, generalul Ciribleagă este de neîntrecut, de la
căderea lu’ nea Nicu-ncoace. Limba
ipochimenului întrece descurajator
sumele de toate felurile – aritmetică, geometrică, epitetică, geopolitică,
geoculinară... ale tuturor dosurilor pe care le poate înnobila. O jerpelitură,
o făcătură a unor timpuri de care ne
este tot mai mult teamă că nu ne vom debarasa vreodată. Dar, să fim serioşi,
lucrurile nu stau tocmai aşa, cât de curând aceste lichele, acesti mutanţi, vor umple până la refuz puşcăriile oprobiului
nostru irevocabil. Să revenim, avem timp şi material pentru fiecare. Generalul
Ciribleagă Diliescu... Adoptă cu supuşii, dar şi în mediul interlop al
decăderii militare, o mină profundă, adânc preocupată, de parcă nu s-ar putea
ţine pe picioare de greutatea neuronilor care îi populează spaţiul intracranian. Sunt atât de mulţi, încât
o parte însemnată a acestora a dat pe-afară, satelizând măriminoşi instituţia supremă a gândirii sale
anale. Ciriblegosu’ pare a-şi ascunde într-atât de bine inteligenţa, încât
nu poate fi descoperită nici măcar de către cei mai iscusiţi exploratori
într-ale minţii. Mai mult, ca să zică că-i deştept, îşi mai dă cu muci pe
piept; ca să zică că e slab, se dă
maltratat în TAB; ca să zică că-i poet, roade lamele Gillet; ca să zică
că-i bărbat, doarme noaptea încălţat; ca s-arate fioros, ţine-n gură câte-un os. Ce mai tura-bura, este precum un moş Teacă reînviat târziu, o
relicvă–exemplu didactic a eşecului evoluţiei
umane, rătăcită prin laboratoarele
spaţiale de la NASA.
Un agramat notoriu, este adevărat,
devenit, ca mulţi alţii, profesor universitar sub auspiciile generoase ale
universitariatului militar dâmboviţean. Dacă, printr-o minune, pentru producerea vorbită a dezacordului dintre
subiect şi predicat s-ar aplica pedeapsa
cu moartea, am fi scăpat demult de acest
Moş Tăgârţă, plin de stele de sub fălci şi pân’ la puţă, dar cu minte-atât
de-ngustă, precum umbra de lăcustă. Şi nu numai de el, ci şi de mulţi alţii,
pentru că lista profesorilor universitari, cu studii elementare de vorbire, post-academice,
este lungă. I s-a dus, însă, duhul pentru escapadele amoroase, când, adesea, într-o companie mai
mult decât selectă, taie crucea nopţii
travestit în damă de campanie, amorezul său prim fiind nimeni altul decât
cel mai titrat dintre conducătorii obştii bucureştene, gonţanul de la Sectorul doi Unepere. I-am văzut dosarul,
surprinzător de voluminos, la Serviciul
de Moravuri Grele, de pe lângă Casa de Cultură „Jilava of Free”.
Fotografiile l-au surprins în toată splendoarea travestirii: ochii înconjuraţi
de un strat consistent de rimel care-i
cădea pe pleope îngreunându-le vizibil; năsucul curulos, pudrat în exces,
într-un degrade care i se oprea brusc sub nările-i din care superbisimi cârlionţi
nazali îi sfârtecau trombele de muci, înainte de a-i decora bărbia; părul,
abundent de nu se poate, jumătate roşcat, jumătate verde-stins, ridicat într-o
coamă delirantă care îi cădea pe frunte; obrăjorii, loviţi în pasteluri
stridente, concentrice, cum, de vă amintiţi, avea Siminică, sufletul Circului
de Stat; urechile, clăpăugite la maxim, încărcate
cu cercuri care le cerceleau, înghesuindu-se, marginile; buzele, peste măsură de siliconate, erau rujate slinos, cea
superioară în roşu proletar, cea de jos în verde uneperist. Timpul liber şi-l valorifică
în scopuri exclusiv educative: joacă-n
draci la păcănele şi mănâncă acadele
ţinând lecţii la lichele; ascultă muzică în ultimă audiţie; mănâncă seminţe recondiţionate; reciteşte
fără încetare înscrisurile de pe biletele de tramvai, recent intrate în valoroasa sa colecţie de biletologie
nonerotică; scrie poezie post-modernă, ascunzându-se sub pernă; îşi numără
firele de păr din nas, scoţându-l din
cele normale faptul că mereu îi ies fără
soţ ...
Am încercat să desluşim, în viaţa plină
de exotism a generalului Ciribleagă Diliescu, performanţele de care a fost
în stare în neobositoarea sa activitate
militărească. A fost imposibil. Permiţându-i sistemele de toate felurile, prin
care-a trecut ca-n beznă, ţopăind din gleznă-n gleznă, s-a ocupat de fuşăraie de tot felul şi-a desăvârşit
modelul de om care oricât ar fi fost de
prost, mintea-i vine după post. Dar,
visul milităresc al lepădăturii avea să se împlinească abia după trecerea sa la
cele neactive când, ajuns, printr-un tragic nonconcurs de împrejurări, la
conducerea anostă a asociaţiei cadrelor armatei de rezervă, jerpelitura şi-a văzut stelele cu ochii.
Dar, nu cu una-cu două, ci
diluând, la început, şi, apoi, anulând pâna la aplatizare orice urmă de
demnitate şi verticalitate a
instituţiei, transformând-o într-o anexă mafiotă, de acordare a gradelor de
general marilor personalitaţi din spaţiul interlop şi impostorial românesc:
lichele unse cu toate alifiile decăderii sociale, borfaşi cultivaţi în cazinourile
de lux ale descreieratului din capu’ statului, gleznari ai frontului de
imoralitate dâmboviţean, gurişti ai derbedeului suprem, ilustre caractere pestilenţiale
de trădători, şmenari şi ospătari. Cât a fost şpaga pentru fiecare stea
în parte, doar deneaul ştie şi, bineînţeles, generalul Ciribleagă însuşi,
a cărui avere imobiliară, mobiliară, dar şi celula(ră) a crescut
halucinant. Sub obedienta şi languroasa sa ocârmuire, biata asociaţiune a
foştilor activi a ajuns precum o piaţă
de margine de cartier, la care fiecare colonel aderă pentru a ajunge general, iar fiecare general
pentru a mai dobândi o stea, şi încă una, şi încă una, şi-ncă una, pân’
le-astupă cerul gura... Nu trebuie să
îndeplinească decât, în mare, cam o
singură condiţie – să asculte orbeşte de această scursură a periferiei umane,
să îi binecuvânteze lingual nemernicia şi impostura, ori de câte
ori se iveşte prilejul, şi treaba este rezolvată. Astfel, într-o libidineală care l-ar îngelozi
acut şi l-ar dispera până dincolo de minţi şi pe nea Nicu, hahalera a
devertebralizat până la zero hancmrr-ul,
transformând-o în cea mai importantă instituţie de osanaliare a derbedeului
naţional şi ... nu numai, aservind-o exemplar. Declarând, în timpul unei slujbe
de meditaţie transerotică, cu mâna pe aparatul de făcut pipi, că unepereul este partidul său de suflet, a
constituit celule de bază ale unepereului în mai toate structurile
judeţene ale asociaţiei, el însuşi
conducând de la Centru, în calitate de lider sub viaţă, spiritul partinic aureolat de generalul de
injustiţie Gabriel Mafiotovici
Gobrea..... Spre ţinere de minte, iată ce afirmă cretinul într-o scrisoare adresată
generalului Gobrea: „Dorim ca acest PARTID să devină partidul de suflet al
nostru, partid care ne-a păstrat rangul şi onoarea noastră ca militari ai
rezervei armatei române, partid care are în compunerea sa generali şi ofiţeri
în rezervă cu un înalt simţ al onoarei şi al datoriei faţă de patrie, partid pe
care dorim să ne sprijinim la greu, partid pe care dorim să-l sprijinim în
situaţii deosebite. (...) Însă, numai împreună cu o forţă politică formată din
membri devotaţi patriei şi poporului nostru, cinstiţi şi iubitori de dreptate
noi, cadrele militare în rezervă şi retragere, vom reuşi să fim o persoană
juridică de utilitate publică, să luptăm activ pentru ţară şi neamul românesc”. Un idiot, un idiot inalterabil! Ce imbecil! Atât l-a dus pe
neterminat capul lui de muscă maltratată genetic. Fugi, hahalera dragă şi scumpă, fugi acum cât mai ai loc în Parcul Ecologic
de la Glina. Altfel, s-ar putea să te găsească ăştia ai lui Strigoană şi te
aruncă, respirând, în maşina de tocat gunoaie, zoaie, toate şiroaie...
Şi, off(!), a respect, să-nvăţăm a
ne ruga: scoal’ Băşescule din groapă să
îi dai un pic de apă şi, apoi, să-i
faci, în jur, loc să te mai pupe-n cur...
Prestigiul militar?
Să fim serioşi! Ce prestigiu poate supravieţui
într-un hoit moral?
Notă: Episodul
face parte din volumul „Altitudini
de carton”!
