MĂREAŢA REALIZARE A ”REGIMULUI PORTOCALIU”
De peste o săptămână, masacrul comis de Gheorghe Vlădan, dezaxatul care a împuşcat cu sânge rece 8 oameni (din care doi au murit) într-o unitate de coafură din Bucureşti, continuă să ţină prima pagină a multor publicaţii şi să ocupe spaţii largi în jurnalele de ştiri ale principalelor posturi de televiziune din România.
Fapta aşa-zisului poliţist a şocat, pe bună dreptate, opinia publică, radiografiind, totodată, cu acurateţe extremă, starea actuală de lucruri din Poliţia Română. şi o să mă aplec asupra a două aspecte. Unul moştenit de la vechea Miliţie, dar exacerbat extrem în zilele noastre şi celalalt de dată mai recentă.
Primul constă în cadorisirea statutului de poliţist (împreună cu cele aferente acestuia, respectiv salariul ce decurge din gradul profesional - care poate merge de la simplu agent, ca în cazul lui Vlădan, până la cel de chestor, - pensionarea la o vârstă când civilii mai au ani buni de tras în “câmpia muncii”, influenţa în societate, şi alte asemenea) către diverşi indivizi, unii chiar realizaţi în profesia lor iniţială, de ce să nu recunoaştem, care lucrează şi ei pe la poliţie sau în alte structuri funcţionale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Spun că obiceiul are rădăcini adânci pentru că atunci când mi-am început activitatea în Miliţie, spre sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, am întâlnit deja astfel de oameni, în special cântăreţi şi lăutari angajaţi să încânte auzul generalilor şi al altor mahări ai acelor vremuri, când se relaxau prin vile de protocol sau case conspirative, după rezolvarea cu succes a importantelor lor misiuni. Obiceiul, care nu era doar al M.A.I.-ului ci şi al Armatei, a proliferat extrem în zilele noastre, aşa că avem astăzi generali, chestori şi comisari şefi de muzică populară, de tenis, de fotbal, de caiac-canoe şi de tot ce-ţi mai trece prin cap. Partea proastă nu e doar aceea că respectivii ocupă funcţiile pe care ar trebui să le ocupe adevăraţii profesionişti, care sunt văduviţi astfel de aşteptate şi binemeritate avansări, ceea ce-i face ulterior să-şi bage picioarele în ea de muncă şi să o lase şi ei mai moale. Ci şi aceea că unii din ei umblă în uniformă de poliţist deşi n-au habar cu ce se mănâncă această meserie şi, întâlnind uneori situaţii în care sunt obligaţi să intervină sub presiunea opiniei publice, umplu de glorie instituţia, contribuind din plin la hărtănirea unei imagini şi aşa destul de zdrenţuite. Sau că beneficiază pe sub masă de avantajele statutului de poliţist, cum a fost în cazul citat mai sus, când Vlădan, ca poliţist, a obţinut dreptul de a deţine o armă letală de care nu ar fi putut beneficia ca simplu şofer la o structura funcţională, adică la o structură care ajută poliţia să-şi îndeplinească rolul, cum sunt cele de logistică sau resurse umane.
Aceste beneficii sunt, de fapt, urmărite de lăutarii, sportivii şi celelalte asemenea categorii de persoane angajate în MAI, pentru că, altfel, de ce li s-ar da grade profesionale şi statut de poliţist şi nu de pompier, arhivar sau ce se mai află prin ograda ministerului ? Iar după adăugarea părţii de administraţie la Ministerul de Interne au dobândit cvasi-statut de poliţist toată funcţionărimea, ba chiar şi femeile de serviciu de prin prefecturi şi alte instituţii ale administraţiei, prin adăugarea la salariu a sporului de dispozitiv, primit de poliţişti pentru ca activitatea lor zilnică este nenormată, depăşind cu mult cele opt ore legale, ceea ce a grevat bugetul cu importante cheltuieli suplimentare.
Al doilea aspect asupra căruia doresc să mă aplec, relevat cu acuitate de cazul Gheorghe Vlădan, îl constituie deprofesionalizarea accentuată a Poliţiei Române, deprofesionalizare care, cred eu, nu a mai fost întâlnită în această instituţie din anii de după 1949, când au fost arestaţi şi trimişi la canal vechii poliţişti, fiind înlocuiţi de miliţieni proveniţi din muncitori şi ţărani fără studii de specialitate, dar cu origine socială sănătoasă. Datorită acestei acţiuni politice, nici până astăzi foştii miliţieni şi poliţiştii nu au reuşit încă să scape de stigmatul prostiei, făcând obiectul a numeroase şi savuroase bancuri cu acest substrat.
Deprofesionalizarea, aşa cum arătam şi într-un articol anterior, “Poliţia lui Pristanda”, a început încă dinainte de regimul Băsescu prin politizare, prin numirea în funcţii a unor şefi de rang înalt pe criterii politice şi nu profesionale. Numai că, după venirea la putere a lui Băsescu, fenomenul a căpătat o amploare deosebită, coborând până la paliere dintre cele mai joase. Astfel, în martie 2005 au fost schimbaţi din funcţie şi trecuţi în rezervă toţi şefii inspectoratelor judeţene plus alte cadre de vârf din aparatul central. În lunile următoare au fost izgoniţi din poliţie alţi peste 2.300 de ofiţeri superiori de pe următoarele paliere, cu vârste între 45-50 de ani, poliţişti cu experienţă, dovedită de funcţiile pe care le accesaseră pe criterii profesionale, ce-şi mai puteau încă aduce un aport substanţial nu doar la rezolvarea sarcinilor curente ale Poliţiei ci şi la formarea unor profesionişti redutabili, care să-i înlocuiască atunci când urmau să se pensioneze.
Metodele folosite le-am prezentat la vremea respectivă în articolul “Tsunami în Poliţie” şi au fost din nou relevate zilele trecute de senatorul de Satu Mare, Valer Marian, într-un articol, publicat în ediţia din 10 martie a publicaţiei “Cotidianul.ro”, referitor la curăţarea şi pedelizarea Poliţiei Române.
Deoarece, în paralel, serviciile lansaseră zvonul privind încetarea plăţilor compensatorii la pensionare, alături de ofiţerii cu funcţii de conducere au plecat la cerere şi un mare număr de agenţi cu experienţă, care au crezut că şefii ştiu ei ceva de o roiesc pe capete. Nu am cifrele exacte la nivel naţional dar, pentru a va face o idee, pot arăta că din I.P.J. Dolj, care pentru întreg anul 2005 avea o pierdere planificată de nouă poliţişti (doi ofiţeri şi şapte agenţi), au plecat în luna martie a acelui an 10 ofiţeri şi 32 de agenţi, în scurt timp deficitul de cadre al inspectoratului atingând cifra de 200 de poliţişti.
Deoarece, în paralel, serviciile lansaseră zvonul privind încetarea plăţilor compensatorii la pensionare, alături de ofiţerii cu funcţii de conducere au plecat la cerere şi un mare număr de agenţi cu experienţă, care au crezut că şefii ştiu ei ceva de o roiesc pe capete. Nu am cifrele exacte la nivel naţional dar, pentru a va face o idee, pot arăta că din I.P.J. Dolj, care pentru întreg anul 2005 avea o pierdere planificată de nouă poliţişti (doi ofiţeri şi şapte agenţi), au plecat în luna martie a acelui an 10 ofiţeri şi 32 de agenţi, în scurt timp deficitul de cadre al inspectoratului atingând cifra de 200 de poliţişti.
Pentru a înlocui miile de poliţişti, izgoniţi sau plecaţi de teamă din sistem, au fost încadraţi, de regulă, piloşi din sursă externă, adică din cei ce aveau la bază alte meserii, nu o pregătire specifică de poliţist. Procesul a continuat apoi şi s-a tot exacerbat, fiind recunoscut chiar de fostul ministru de interne, Traian Igaş, care afirma acum câteva luni, pe când era încă în funcţie, că numărul celor angajaţi din sursă externă a depăşit deja proporţia de două treimi din totalul personalului. Pentru a înţelege mai bine amploarea fenomenului, subliniez că ultimele promoţii ale instituţiilor de învăţământ profilate pe poliţie nu au fost încă repartizate în unităţi, pentru că nu mai există locuri libere pe care absolvenţii să fie încadraţi. Până acum 5-6 ani, când stabileau necesarul de încadrare, unităţile de poliţie aveau în vedere efectivele de elevi şi studenţi ce urmau a le fi repartizate de academie şi şcolile de poliţie, încadrând din sursă externă doar dacă le mai rămâneau locuri, iar nevoia era stringentă. Ajunsă la putere, pentru a-şi fideliza instituţia, Oranjeria a impus alte reguli, penetrând masiv instituţia cu propria-i clientelă politică. La fel cum au procedat şi comuniştii când au ajuns la putere, exceptând arestarea vechilor poliţişti, pe care au înlocuit-o cu pensionarea forţată ori indusă, după caz.
Profesionalismul celor intraţi în Poliţie pe uşa din dos, cu dedicaţie şi examen al cărui rezultat era dinainte ştiut, promovaţi apoi în funcţii după aceeaşi reţetă, a fost relevat cu prisosinţă de recentul caz al criminalului de la coafor. Nu este permis ca un profesionist să-i prezinte reclamaţia celui pe care-l anchetează, ba mai mult, să i-o citească la telefon, exacerbând, creând sau contribuind chiar el la crearea unei stări conflictuale, el cel chemat să aplaneze astfel de situaţii. Nu este permis ca un judiciarist adevărat să nu cunoască stările conflictuale din teritoriul său de competenţă ori din domeniul dat în responsabilitate, mai ales atunci când sunt semnalate în mod repetat. Nu este permis ca un poliţist adevărat să nu ia măsuri graduale de aplanare a unei stări conflictuale ce poate evolua spre acte de violenţă. Nu este permis ca unul din cei ce lucrează în Poliţie, şi nu doar pe la Poliţie, să lase o armă letală în posesia unuia semnalat cu probleme psihice, aflat în stări conflictuale repetate cu soţia şi vecinii, cunoscut consumator de băuturi alcoolice. Nu este permis ca astfel de aspecte din conduita unui deţinător legal de armament să fie trecute cu vederea sau să nu atragă atenţia celui însărcinat cu efectuarea verificărilor periodice, dacă acesta este poliţist adevărat şi ştie să facă o investigaţie.
Investigaţia, mijloc de bază al activităţii poliţieneşti, constituie, cronologic, a doua temă de studiu la disciplina de specialitate în Academia de Poliţie. Prima fiind cunoaşterea teritoriului şi a populaţiei. Cine nu ştie să facă o investigaţie, nu se poate numi poliţist. Investigaţia se face în mod legendat şi conspirat, pentru a proteja reputaţia celor ce-i fac obiectul şi pentru ca cei vizaţi să nu cunoască adevăratul motiv al interesului pe care-l suscita, în caz că află despre acest lucru. Pentru a fi mai explicit, dacă un poliţist se prezintă la o asociaţie de locatari pentru a se interesa de cineva, el trebuie să aibă pregătit un pretext care să-i acopere interesul real şi să solicite date despre mai mulţi locatari, pentru a-l disimula pe cel ce-l interesează cu adevărat. O investigaţie referitoare la un solicitant al autorizaţiei de port-armă trebuie să stabilească modul în care acesta este cunoscut la domiciliu şi locul de muncă, dacă are vicii, dacă are comportament deviant, dacă este violent, scandalagiu sau consumator frecvent de băuturi alcoolice, dacă este angrenat în procese cu vecinii sau alte persoane, dacă se află în stări conflictuale, dacă face parte dintr-o familie dezorganizată, dacă are debite faţă de persoane fizice sau juridice. De asemenea, trebuie să obţină date despre membrii familiei solicitantului, dacă aceştia au boli neuro-psihice, antecedente penale sau vicii, precum şi date despre anturajul solicitantului.
Se procedează astfel în realitate ? În cazul Gheorghe Vlădan am văzut că nu. Dar în alte cazuri ?
La circa doi ani după ce am beneficiat de pensionare în modul arătat câteva paragrafe mai sus, m-am angajat ca director al unei firme de pază de a cărei înfiinţare şi avizare trebuia să mă ocup. La ceva vreme după ce depusesem documentaţia necesară la I.P.J. Dolj, aflându-mă la sediul firmei, soţia mi-a telefonat spunându-mi că am fost căutat de doi poliţişti care, negăsindu-mă acasă, mă roagă să-i aştept la serviciu. Peste puţin timp au sosit doi agenţi de la Secţia 3 Craiova, pe al cărui teritoriu se află atât domiciliul meu cât şi sediul firmei. După ce s-au prezentat, mi-au spus că efectuează verificări în vederea acordării avizelor necesare, au scos o coală de hârtie şi mi-au cerut să declar, în scris, dacă sunt în stări conflictuale cu cineva, dacă sunt sănătos psihic, dacă am debite şi alte asemenea care să răspundă obiectivelor prezentate mai sus. ”Măi băieţi, le-am spus, păi pe mine mă întrebaţi voi lucrurile astea ? Eu am tot interesul să mă prezint într-o lumină favorabilă, iar un bolnav psihic, se ştie, crede despre el că e sănătos, ceilalţi având ceva la bibilică. Dacă am debite, interesaţi-vă la Asociaţie dacă sunt cu întreţinerea la zi, sau la Biroul de credite, mergeţi la LSM să vedeţi dacă-s în evidenţă cu afecţiuni psihice, la alte surse de investigaţii, nu mă întrebaţi pe mine”. La care, unul din agenţi mi-a răspuns, cu aroganţă, că nu-l învăţ eu pe el cum se face o investigaţie. Ok, am zis şi le-am dat declaraţia. După care, acelaşi agent m-a întrebat dacă nu dă şi patronul un whiski pentru deranjul lor. Nu-i la firmă, le-am răspuns şi i-am condus spre ieşire. În drum spre poartă, acelaşi agent m-a întrebat dacă nu le pot aranja ca patronul, care avea şi o spălătorie auto, să le aprobe să vină periodic pentru a-şi spăla maşinile, gratis bineînţeles. Aştia-s poliţiştii de tip nou, angajaţi cu ghiotura, mi-am zis şi mi-am propus să uit întâmplarea. Peste un timp am aflat de la un fost coleg că fusese şi el investigat la fel, pe bază de declaraţie, de către nişte agenţi ai Secţiei 2 Craiova, de data asta. Mi s-a părut în neregulă, procedeul se generaliza, şi când am avut drum pe la inspectorat am mers la unul din adjuncţi şi i-am relatat cele de mai sus, crezând că modul ăsta original de a investiga, luând contact cu obiectivul, are doar scopul de a ciupi ceva. Am aflat ulterior că cei doi agenţi au fost sancţionaţi. Mi-a părut rău, nu ăsta fusese scopul meu, ci revenirea la un comportament etic şi profesionist.
Având în vedere şi cazul Vlădan, realizez că mulţi din actualii poliţişti nu au habar să investigheze. Sigur, din doar trei cazuri nu poţi trage o concluzie care să vizeze întreaga instituţie. Dar, când ai o Poliţie în care, potrivit declaraţiilor celui mai în măsură să o ştie, doar unul din trei poliţişti are studii de specialitate, în care, potrivit relatărilor din presă şi declaraţiilor liderilor propriilor organizaţii sindicale, restructurările-i vizează pe cei cu studii de profil şi nu pe cei intraţi pe uşa din dos, şi în care, potrivit declaraţiei celui ce-o conduce, lucrează nişte beţivani şi nişte nenorociţi, ce mai putem spune despre instituţia ce ar trebui să ne ofere, potrivit sloganurilor înscrise pe autoturismele sale, Siguranţă şi Încredere ?
Doar ca poliţiştii noştri sunt nişte folclorişti, care lucrează după ureche, nu după partitura. şi să concluzionăm că, din păcate, deprofesionalizarea Poliţiei e o realitate, nu doar o ipoteza.
10.03.2012 Iancu BÂŢĂ
