R O M Â N I A
CURTEA DE APEL PLOIEŞTI
SECŢIA I CIVILĂ
DOSAR NR. 5426/114/2011
D E C I Z I A NR. 322
Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2012
Preşedinte - Andra-Corina Botez
Judecător - Elena Staicu
Judecător - Mioara-Iolanda Grecu
Grefier - Cornelia Cernat
Pe rol fiind soluţionarea recursului declarat de contestatorul DUŢĂ MARIUS FLORIN, domiciliat în ......................................................................., împotriva sentinţei civile nr. 1320/11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata CASA SECTORIALĂ DE PENSII A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAŢII - U.M. 0472 BUCUREŞTI, cu sediul în Bucureşti, str. General David Praporgescu, nr. 24 - 26, sector 2.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit.d din Legea nr. 146/1997.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au lipsit părţile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă,după care se învederează că, prin însăşi cererea de recurs s-a solicitat de către contestator judecata în lipsă. Totodată, se menţionează că intimata a depus la dosar întâmpinare, prin intermediul serviciului registratură, înregistrată sub nr. 18248/29.11.2011, în finalul căreia se solicită de asemenea judecata în lipsă.
Curtea, constatând că prin cererea de recurs şi întâmpinarea depuse la dosar, părţile au solicitat judecata în lipsă, dând curs dispoziţiilor art. 242 alin.2 Cod proc. civilă, apreciază cauza în stare de judecată şi rămâne în pronunţare asupra recursului declarat de reclamant, iar după deliberare decide următoarea soluţie:
C U R T E A ,
Deliberând, în condiţiile art. 256 Cod proc. civilă, asupra recursului civil de faţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub număr de dosar 5426/114/2011, contestatorul DUŢĂ MARIUS-FLORIN a chemat-o în judecată pe intimata Casa Sectorială de Pensii a Serviciului Român de Informaţii Bucureşti, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a deciziei de revizuire nr. 89041/15.04.2011 şi a tuturor deciziilor subsecvente, restabilirea situaţiei anterioare emiterii acestei decizii şi menţinerea în plată a pensiei stabilite în baza deciziei nr. 89041/18.09.2008, precum şi obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, contestatorul a susţinut că decizia nr. 871/2010 a Curţii Constituţionale este lipsită de relevanţă în prezenta cauză, întrucât această instituţie nu face parte din puterea judecătorească în accepţiunea Lg. 304/2004 şi nu poate fi calificată strict ca un tribunal imparţial şi independent, datorită modalităţii de desemnare a judecătorilor, fiind invocată în acest sens cauza Grieves c. Regatului Unit al Marii Britanii, precum şi considerentele Curţii de Apel Cluj – sentinţa nr. 491/16.12.2010.
Contestatorul a precizat că decizia de recalculare a fost emisă cu încălcarea art. 15 din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, prin nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile. În acest sens s-a precizat că decizia contestată a fost emisă în temeiul art. 3 din Legea nr. 119/2010, care prevede că pensiile stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000 şi în temeiul OUG nr. 1/2011. Această prevedere, a apreciat contestatorul, echivalează cu o aplicare retroactivă a legii, fapt nepermis în dreptul românesc.
S-a învederat că pensia de serviciu a fost stabilită conform Legii nr. 164/2001, dreptul la pensie fiind născut şi consumat în totalitatea sa de la momentul emiterii deciziilor de recalculare, creându-se, astfel, efecte juridice definitive.
Contestatorul a invocat şi principiul drepturilor câştigate, menţionând în acest sens deciziile nr. 537/2004 şi nr. 1694/2004 ale ICCJ şi deciziile nr. 375/2005, nr. 120/2007 şi nr. 270/2005 ale Curţii Constituţionale.
S-a susţinut de contestator că decizia de recalculare a fost emisă şi cu încălcarea art. 1 din protocolul 1 al CEDO, precum şi art. 14 din CEDO, fiind menţionată cauza Costa Enel şi solicitându-se, în temeiul art. 148 al.2 şi art. 20 al.2 din Constituţie, să se înlăture de la aplicare prevederile Legii nr. 119/2010 şi OUG nr. 1/2011, întrucât sunt încălcate prevederile CEDO şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană.
În acest sens s-a argumentat, în esenţă, că pensia încasată reprezintă un bun şi că la momentul pensionării, contestatorul a avut speranţa legitimă că va beneficia pe toată perioada vieţii de o pensie în cuantumul prevăzut de Legii nr. 164/2001.
S-a precizat că Legea nr. 119/2010 nu se putea întemeia pe art. 53 din Constituţie, întrucât lipseşte una din cele două caracteristici esenţiale şi anume caracterul temporar, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv. S-a învederat că statul nu poate justifica lipsa de resurse financiare pentru achitarea unei creanţe, aşa cum s-a statuat de CEDO în cauza Aurelia Popa c. României, fiind injust de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalităţii, cu excepţia magistraţilor, cărora li s-au menţinut pensiile de serviciu.
Intimata a formulat, conform disp. art. 115 Cod proc. civilă, întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei. S-a susţinut că, contestatorul a fost trecut în rezervă la data de 31.08.2008, fiindu-i stabilită pensia de serviciu pentru limită de vârstă conform art. 13 lit.b din Legea nr. 164/2001. Urmare a modificărilor legislative intervenite prin apariţia Legii nr.119/2010, începând cu data de 01.01.2011 s-a utilizat algoritmul de calcul prevăzut de Legii nr. 19/2000, rezultând un alt cuantum al drepturilor băneşti cuvenite pensionarilor, sens în care la data de 15.04.2011, a fost emisă decizia de revizuire contestată.
Faţă de criticile formulate, intimata a învederat că prin decizia nr. 871/2010 Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 sunt constituţionale, astfel încât contestaţia formulată apare ca nefondată.
S-a mai invocat că solicitarea reclamantului, de menţinere în plată a pensiei calculate în baza Legii nr. 164/2001, contravine dispoziţiilor art. 4 din OUG nr. 1/2011.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
La data de 11 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr. 1320, prin care a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul Duţă Marius-Florin.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reţinut că susţinerea contestatorului în sensul că anularea pensiei speciale prin Legea nr. 119/2010 este un act retroactiv, este nefondată, în condiţiile în care această lege nu a produs efecte juridice faţă de contestator cu privire la o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
În acest context, a reţinut tribunalul, o lege nu retroactivează atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în perioada următoare intrării ei în vigoare, astfel cum s-a reţinut chiar de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 330/2002.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO, tribunalul a apreciat că şi această critică este nefondată, întrucât nu se poate califica „bunul” contestatorului ca fiind dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 2036 lei brut, deoarece cuantumul este protejat de Convenţie doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern, ori începând cu data de 01.01.2011, dreptul contestatorului de a primi o pensie brută de 2036 lei nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, art. 13 lit. b din Legea nr. 164/2001 încetându-şi aplicabilitatea în ceea ce priveşte cuantumul pensiei, prin adoptarea Legii nr. 119/2010.
În acest context, tribunalul a reţinut că statul garantează dreptul la asigurarea socială, în condiţiile legii, nefiind garantat cuantumul prestaţiei sociale, jurisprudenţa CEDO fiind constantă în acest sens, organele de aplicare a Convenţiei reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestaţiei sociale şi acceptă dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziţie.
De asemenea, a arătat tribunalul, prin teoria drepturilor câştigate invocată de contestator nu îşi găseşte aplicarea în cauza de faţă şi nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că bunul a cărui protecţie o solicită reclamantul în cauza de faţă este dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 2036 lei si după data de 01.01.2011, cu atât mai mult cu cât această teorie nu îşi găseşte o reglementare constituţională si nici nu este legiferat cu titlu de principiu în vreun act normativ.
Critica reclamantului referitoare la incidenţa discriminării este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 14 din CEDO, ”exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Tribunalul a stabilit că este nefondată şi critica referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, reţinând, sub acest aspect, că, din examinarea Legii nr. 119/2000, reiese că, contestatorul reclamantul nu a fost supus unui regim diferenţiat faţă de alte persoane aflate în situaţie identică sau comparabilă, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale, fără nicio distincţie şi supunându-le unui regim de stabilire şi calculare a pensiei unitar, aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat.
Împrejurarea că magistraţilor nu li se aplică această lege, a arătat tribunalul, nu a fost generată de voinţa legiuitorului de a realiza o discriminare a reclamantului sau categoriei socioprofesionale din care acesta a făcut parte anterior pensionării, ci a fost cauzată de intervenţia Curţii Constituţionale, care a considerat că schimbarea sistemului de calcul al pensiei magistraţilor ar fi contrară Constituţiei, fiind reţinut un alt temei constituţional decât discriminarea.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 Cod proc. civilă, contestatorul Duţă Marius-Florin, criticând-o ca nelegală.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a învederat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală, întrucât nu s-a avut în vedere că decizia de revizuire contestată a fost dată cu încălcarea mai multor dispoziţii imperative, care atrag sancţiunea nulităţii absolute.
A precizat recurentul, sub acest aspect, că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 şi 7 din OUG nr. 1/2011 şi totodată ale Legii nr. 119/2010, care impuneau emiterea unei decizii de recalculare.
De asemenea, a învederat recurentul, instanţa, constatând că membrii Sindicatului SMCD beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei,iar normele naţionale vin în contradicţie directă cu prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO, trebuia să aplice, conform art. 209 din Constituţie, reglementările internaţionale, ocazie cu care ar fi constatat că a avut loc o privare de proprietate a recurentului şi că OUG nr. 1/2011 nu îi oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru această privare.
În acest context, a apreciat recurentul, reducerea pensiei sale ca urmare a revizuirii şi imposibilitatea de a-şi recupera sumele de bani aferente, determină ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
S-a mai susţinut că revizuirea pensiei sale încalcă atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi principiul drepturilor câştigate.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei.
Intimata, în conformitate cu disp. art. 115 Cod proc. civilă, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând, în esenţă, că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, neexistând obligaţia prealabilă a emiterii unei decizii de recalculare, că susţinerile recurentului contravin dispoziţiilor OUG nr. 1/2011, ambele acte normative fiind validate de către Curtea Constituţională.
Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cu referire la prima critică formulată de către recurent, vizând existenţa unui motiv de nulitate absolută ce afectează decizia de revizuire, care ar consta în încălcarea dispoziţiilor art. 7 din OUG nr. 1/2011 şi de asemenea ale Legii nr. 119/2010, întrucât nu s-ar fi emis, în prealabil, o decizie de recalculare a pensiei, Curtea constată că este nefondată, niciuna dintre dispoziţiile legale invocate neprevăzând o astfel de sancţiune.
Împrejurarea că în cele două acte normative se face referire la operaţiunea de recalculare a pensiei de serviciu, nu poate fi echivalată unei obligaţii de emitere a unei decizii prealabile de recalculare şi, cu atât mai puţin, nu se poate discuta despre vreo sancţiune a nulităţii absolute, pentru lipsa acestei decizii, neexistând nicio normă imperativă încălcată.
Recursul este însă fondat, sub aspectul celorlalte motive, astfel cum se reţine în continuare:
Prin decizia nr. 89041/18.09.2008 emisă de către Casa de Pensii a SRI, contestatorul a fost pensionat, în baza Legii nr. 164/2001, stabilindu-i-se o pensie de serviciu în cuantum brut de 2036 lei (1822 lei net).
Pensia de serviciu stabilită, în favoarea recurentului-contestator a fost revizuită în temeiul OUG nr. 1/2011, emiţându-se în acest sens decizia nr. 89041/15.04.2011, prin care i s-a fixat un cuantum de 1634 lei brut, cu începere de la data de 01.01.2011.
Contestaţia formulată împotriva acestei decizii de către contestator, conform art. 149 din Legea nr. 263/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată de către Comisia de Contestaţii din cadrul SRI, prin Hotărârea nr. 113/01.07.2011.
Curtea reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din OUG nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, ”pensiile prevăzute la art. 1 lit. a şi b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din această lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate de beneficiari”.
Conform art. 1 lit. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului militar devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.
În fapt, prin acest act normativ au fost desfiinţate pensiile de serviciu reglementate de Legea nr. 164/2001.
Procedând la analizarea deciziei contestate prin prisma dispoziţiilor legale interne, incidente în cauză, respectiv Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi OUG nr. 1/2011, se poate spune că decizia nr. 89041/15.04.2011 este emisă cu respectarea dispoziţiilor legale interne, prevederile ce au stat la baza revizuirii pensiei fiind declarate constituţionale prin deciziile nr.871, 873 /2010 ale Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte însă, din perspectiva reglementărilor internaţionale, Curtea reţine următoarele:
Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la art. 1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internaţional.
Alin. 2 al acestui articol arată că dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziţii, drepturile care decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum este dreptul la pensie, constituie drepturi patrimoniale, care intră sub protecţia art. 1 din Protocol.
Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislaţiei sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menţinut ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată. Într-o astfel de situaţie, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, determinată de încălcarea caracterului rezonabil şi proporţional al diminuării drepturilor patrimoniale. (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, Cauza Moskal contra Poloniei, 2009).
Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de legea criticată, cu consecinţa pierderii dreptului la pensia de serviciu, impune persoanelor cărora le este aplicabilă o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei.
Ca principiu general, dispoziţiile Convenţiei Europene privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au forţă constituţională şi supralegislativă.
Potrivit disp. art. 20 din Constituţia României dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern. Obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impune tuturor autorităţilor publice române, deoarece prevederile Constituţiei au aplicabilitate directă. În acelaşi sens, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a reţinut că judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (Hotărârea din 9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmeenthal nr.C 106/77).
Constatarea de către Curtea Constituţională a României, în cuprinsul deciziei nr.871/25.06.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.433/28.06.2010, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De altfel, prin decizia nr.1344 din 9.12.2008 Curtea Constituţională a reţinut că „instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare, atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta”.
În acest sens şi Comisia Europeană în cauza ”C- 310/10 Agafiţei şi alţii”, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău, a statuat în sensul că judecătorul naţional are obligaţia să înlăture aplicarea unei reglementări naţionale contrare dreptului Uniunii. În acest scop tribunalele naţionale nu sunt ţinute să aştepte abrogarea sau modificarea dispoziţiilor interne sau o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanţe sunt, în opinia Comisiei, obligate să aplice dreptul Uniunii, aşa cum a fost interpretat acesta de Curtea de Justiţie, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispoziţiilor legislative naţionale, sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că interpretarea Convenţiei şi a actelor adiţionale trebuie făcută în maniera în care statele să poată respecta obligaţiile internaţionale şi să nu împiedice tendinţa actuală de extindere şi intensificare a cooperării internaţionale, tot aceasta a considerat însă că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate nu acordă o protecţie echivalentă cu cea asigurată de Convenţie, trebuie aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenţiei în calitate de instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaţionale (23 martie 1995, Loizidou împotriva Turciei, paragraf 75).
În accepţiunea CEDO, o privare de proprietate nu este posibilă fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar diminuarea substanţială a pensiei prin efectul legii aduce atingere esenţei dreptului la pensie şi constituie o gravă încălcare a art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 al Convenţiei.
Legat de distincţia pe care intimata o face între partea contributivă şi suplimentul din partea statului ca şi componente ale pensiei de serviciu se impune a fi precizat că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a evoluat în timp, s-a ajuns la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivităţii sau este stabilită în baza unei legi speciale.
Astfel, în cauza Buchen contra Republicii Cehe din 26 noiembrie 2002 (C.36541-97) Curtea a reţinut că dreptul la pensie stabilit de autorităţile publice sub imperiul unei legi este un ”bun” în sensul Convenţiei.
În cauza Klein contra Austria s-a stabilit de Curte că dreptul la pensie nu este ca atare garantat de conventie, dar, conform jurisprudenţei instituţiilor drepturilor omului, dreptul la pensie care derivă din exercitarea unor raporturi de muncă, poate fi asimilat, în anumite circumstanţe, dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens şi cauza Apostolakis v Greece nr. 39574/07- 22 octombrie 2009).
În cauza Stec ş.a. împotriva Regatului Unit din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dacă statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adiţional la convenţie. Curtea a abandonat, în acest fel distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Având în vedere că recurentul era titularul unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1, urmează a fi analizată măsura în care ingerinţa autorităţilor publice (a statului) în exercitarea dreptului la respectarea bunului a avut ca efect privarea acesteia de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1, păstrarea unui just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului.
Curtea apreciază că intervenţia statului de a elimina pensia de serviciu prin recalcularea numai în raport de principiul contributivităţii, reprezintă în mod incontestabil o ingerinţă în exerciţiul unui drept legal dobândit, astfel că acest amestec este permis numai în măsura în care corespunde unui interes de ordin general şi este proporţional cu scopul urmărit.
Astfel, Legea nr.119/2010 în baza căreia pensia de serviciu a fost trecută în categoria pensiilor în înţelesul Legii nr.19/2000 nu cuprinde nicio motivare privind interesul general urmărit prin adoptarea acestei măsuri, scopul eliminării pensiilor de serviciu fiind identificat doar de către Curtea Constituţională, justificat de necesitatea reformării sistemului de pensii, înlăturându-se situaţiile inechitabile pe fondul crizei economico-financiare cu care se confruntă statul.
Prin urmare, statul avea obligaţia să ţină cont de asigurarea unei proporţionalităţi între acest interes şi speranţa legitimă a recurentei de a se bucura de dreptul câştigat pe viitor.
Ingerinţa statului în dreptul recurentului îi dă posibilitatea şi unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuia să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adopta măsura.
Este evident şi de netăgăduit dreptul statului de a legifera şi de a înlătura eventuale inechităţi. Dar această operaţiune se impune a fi efectuată astfel încât să nu aducă atingere dreptului de proprietate, substanţei dreptului acordat şi legiferat, iar măsura să fie previzibilă şi să nu supună destinatarii acesteia la o sarcină excesivă şi disproporţionată.
Recurentul-contestator, al cărui drept la pensie de serviciu i-a fost stabilit sub imperiul legii anterioare, previzibile, avea dreptul la o continuitate în ceea ce priveşte evoluţia acelei legi în viitor. Or, reducerea pensiei s-a produs prin Legea nr.119/2010 în mod total şi evident imprevizibil.
Mai mult, diminuarea pensiei recurentului ca urmare a recalculării de la suma de 2036 lei (brut) până la suma de 1634 lei (brut) şi imposibilitatea de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, supunând contestatoarea la o sarcină exorbitantă.
Prin reducerea pensiei într-un cuantum semnificativ şi prin înlăturarea totală şi imprevizibilă a dreptului la pensia specială, recurentul este pus în situaţia de a nu mai face faţă propriilor cheltuieli şi de a suporta o sarcină excesivă şi disproporţionată.
Aceasta în contextul în care, pe toată durata exercitării activităţii sale de cadru militar, nu a avut şansa de a-şi suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilităţi şi interdicţii totale în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de şansa suplimentării veniturilor lor în lipsa oricăror incompatibilităţi şi interdicţii.
Cât despre beneficiul societăţii rezultat din reducerea pensiilor de serviciu, acesta este minim dacă avem în vedere numărul limitat al categoriilor de persoane beneficiare ale acestei pensii.
Prin urmare, pe baza celor expuse şi reţinute, constatând că prin revizuirea pensiei recurentului-contestator în temeiul Legii nr.119/2010 şi a OUG nr. 1/2011 au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin. 2 şi 3 Cod pr.civilă va admite recursul, va modifica în tot sentinţa în sensul că va admite în parte contestaţia şi va anula Hotărârea nr. 113/01.07.2011 emisă de Comisia de Contestaţii din cadrul SRI şi decizia nr. 89041/15.04.2011 emisă de Casa Sectorială de Pensii a SRI. Totodată, va menţine în plată pensia de serviciu stabilită prin decizia nr.89041 din data de 18.09.2008 emisă de Casa de Pensii a SRI.
Curtea va înlătura ca neîntemeiat capătul de cerere din contestaţie privind achitarea diferenţelor dintre cuantum,ul pensiei speciale şi a celei revizuite, având în vedere că dispoziţiile deciziei de revizuire nu au fost aplicate, până la acest moment, fiind contestate, pe calea procedurii prealabile reglementată de OUG nr. 1/2011, anexa 3, art. 22 alin.1 şi ulterior, în faţa instanţei de judecată, prin prezentul litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de contestatorul DUŢĂ MARIUS FLORIN, domiciliat în ........................................................................, împotriva sentinţei civile nr. 1320/11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimataa CASA SECTORIALĂ DE PENSII A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAŢII - U.M. 0472 BUCUREŞTI, cu sediul în Bucureşti, str. General David Praporgescu, nr. 24 - 26, sector 2 şi în consecinţă:
Modifică în tot sentinţa civilă nr. 1320/11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, în sensul :
Admite contestaţia în parte.
Anulează decizia nr. 89041/15.04.2011, Hotărârea nr. 113/2011 a Comisiei de Contestaţii din cadrul SRI şi dispune menţinerea în plată a pensiei stabilite în conformitate cu decizia nr. 89041/18.09.2008.
Respinge capătul de cerere privind achitarea diferenţelor dintre cuantumul pensiei speciale şi cuantumul celei revizuite.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, azi, 30 ianuarie 2012.
Preşedinte, Judecători,
Andra-Corina Botez
Elena Staicu
Mioara-Iolanda Grecu
Grefier,
Cornelia Cernat
