Oamenii si-au făcut cu greu loc prin troienele înalte de câțiva metri Sursa foto: Fototeca Muzeului National Militar București În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!”, a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol” care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani. În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv. Tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă. Sursa foto: Fototeca Muzeului National Militar
|
Militarii au cărat provizii pentru bucurestenii blocati de nămeti. Sursa foto: Fototeca Muzeului National Militar "Ferdinand I" București
|
„Văzduhul e un infern, ninge, viscoleşte. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereţii!”.Jurnalul scriitorului Pericle Marinescu, 2 februarie 1954 Viteză-record a vântului, în Bucureşti Tot atunci, în 3 şi 4 februarie, vântul a atins o viteză-record în Bucureşti: 126 km/oră. Un alt record consemnat în 3 februarie ’54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. Militarii au cărat pâine cu săniile trase de cai Foto: Muzeul Naţional Militar Bucureşti. Muncitorii au săpat zi și noapte prin zăpadă. Foto: Muzeul National Militar Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi: 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.
„Astfel de episoade au loc, de obicei, când ciclonii mediteraneeni traversează peninsula Balcanică şi ajung în vecinătatea teritoriului României, pe o traiectorie ce trece peste vestul Mării Negre, la est acţionând ca un «baraj», un câmp de presiune atmosferică înaltă”,
Dr. Roxana Bojariu, coordonatorul Secţiei de Climatologie de la ANM Dr. Bojariu a mai explicat că ciclonii mediteraneeni care aduc aer mai cald şi mai umed din bazinul mediteraneean se reîncarcă cu umiditate deasupra Mării Negre şi în contact cu aerul mult mai rece de deasupra ţării noastre determină ninsori foarte abundente, însoţite de viscole. Blocaţi în case de troiene În timpul urgiei de la începutul lui februarie ’54, Dan Antoniu avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude. „Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile noastre se deschideau înspre afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!”, a povestit Dan Antoniu. Au ajuns la stradă printr-un tunel săpat în zăpadă Dan Antoniu, cercetător istoric în domeniul aeronautic Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii. „Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici – colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor”, Pericle Marinescu, Jurnal - 5 februarie Muncitorii, scoşi la deszăpezire Primele informaţii despre urgia care s-a abătut asupra României au fost transmise de „Scînteia” în numărul din 5 februarie. „Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidăriţa utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care lucrează la deszăpezirea liniei. «Doar lucrăm în preajma Spitalului unificat nr. 2 CFR» – ne spune ea. «Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!»”. „Muncim până desfăundăm drumul, că de aia am venit. Mai mă reped eu câteodată să văd ce face copilul acasă, dar nu plec până nu terminăm lucrul” Comana Ghiţă, gospodină Ziarul "Scînteia" a urmărit opreațiunile de deszăpezire si i-a chemat pe tovarăși în stradă. Pe schiuri, până la moară La două zile de la marea ninsoare, pâinea s-a terminat, iar oamenii au căutat soluţii să-şi facă provizii. „Unchiul meu, Vasile Ballo care era campionul României la slalom uriaş, s-a urcat pe schiuri cu rucsace în spate şi s-a dus la fosta moară Herdan”, mai povesteşte Antoniu. Schiorul a făcut câte trei drumuri pe zi pentru a aduce de mâncare familiei sale şi vecinilor. Nu a fost singurul exemplu în acest sens, ziarul „Scînteia” menţionând că echipe volante de schiori duceau pâinea la centrele de distribuire. În cazul în care bucureştenii nu puteau merge singuri să o cumpere din cauza nămeţilor, cum s-a întâmplat în cartierul Floreasca, schiorii le luau bonurile şi le duceau pâinea direct acasă. Mezeluri din belşug în timpul „Marelui Viscol” În plus, militarii au asigurat transportul, cu cai şi sănii, al pâinii, direct de la brutării la fabrici şi uzine. În ziarul patridului, „Scînteia”, se preciza chiar că magazinele au primit mai multe alimente decât de obicei. „În afara produselor alimentare ce se distribuie pe cartelă, s-au repartizat magazinelor alimentare cantităţi însemnate de mezeluri, carne congelată, halva, marmeladă, orez, făină”. „Scînteia”, 6 februarie 1954
Deszăpezire după reguli ca în Armată Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta”, era una dintre indicaţii. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane. „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi, în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”, mai spunea una dintre reguli. Material realizat cu sprijinul Muzeului Naţional Militar -Ferdinand I Bucureşti FOTO: FOTOTECA MUZEULUI NAŢIONAL MILITAR Muncitoriii au săpat zi şi noapte prin zăpadă pentru a face loc tramvaiului să se strecoare printre nămeţi Şi acesta era doar începutul „Marelui Viscol" care a încremenit Bucureştiul şi întreaga Românie, la propriu, în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns, în zilele care au urmat, chiar şi la 5 metri înălţime în sud-estul ţării. „Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici - colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor", nota, în 5 februarie, Pericle Marinescu. Au săpat un tunel până la stradă. Tramvaiele treceau prin tuneluri de zăpadă „Zăpada depăşise înălţimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar erau şi zone unde omătul era mai mare, peste cinci metri", şi-a mai amintit bucureşteanul. Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii. Şi-a înmormântat bunicul în zăpadă. Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, exact în acea perioadă, bunicul lui a decedat şi trebuia înmormântat. „Trebuia îngropat la Cimitirul Sf. Vineri care era la o distanţă de 500 de metri de casă. Bunicul decedat a fost luat pe braţe, l-au scos în Bulevardul 1 Mai, l-au pus în dricul care a ocolit pe la Gara de Nord, a mers pe Calea Griviţei până la intrarea în cimitir. Groapa în pământ avea un metru şi ceva, iar restul erau metri de zăpadă!", a istorisit Dan Antoniu. Maşini strivite sub şenilele tancurilor Conştienţi că riscă să moară de foame sau de frig în case, românii s-au mobilizat exemplar în acele zile. Au săpat tunel prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. Unii martori ai Marelui Viscol şi-au amintit chiar că, după topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Deszăpezire după reguli ca în Armată Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta", era una dintre indicaţii. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane. „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!", mai spunea una dintre reguli. Agitatorii scoteau oamenii în stradă Soldaţii au muncit fără întrerupere pentru a scoate Bucureştiul de sub nămeţi Foto: Fototeca Muzeului Naţional Militar În toate acele zile, mii de militari, înarmaţi cu lopeţi, au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. „Pe marile bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă", ne-a mai povestit Dan Antoniu. Presa militară de la acea vreme chema neobosit bucureştenii la degajarea drumurilor. „La fabrica de textile «7 Noiembrie » s-au format echipe de agitatori care merg pe sectoare şi scot cetăţenii la deszăpezire", scria publicaţia „Apărarea Patriei".
|
