Comunicat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Comunicat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins recursul in interesul legii, promovat de catre Kovesi, dupa cum urmeaza:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Biroul de Informare şi Relaţii Publice
C O M U N I C A T
În şedinţa din 12 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluţionat un număr de 2 recursuri în interesul legii, fiind pronunţate următoarele soluţii:
Decizia nr.28 în dosarul nr. 27/2011.
Respinge, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 3201 alin.1 şi 7 din Codul de procedură penală, cu privire la momentul procesual până la care sunt aplicabile prevederile referitoare la procedura de judecată simplificată.
Obligatorie, potrivit art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
Decizia nr.29 în dosarul nr. 29/2011.
Respinge recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiile de conducere ale Curţilor de Apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţie, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege.
Obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
După redactarea considerentelor şi semnarea deciziilor, acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
******************************
*************************************
C ă t r e,
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În temeiul art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.32 din Legea nr. 202/2010, formulez prezentul
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
În practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la „aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţie, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege”.
Urmare sesizării din oficiu, precum şi în considerarea sesizărilor nr. 1719/25 A din 21 aprilie 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Galaţi, nr. 19667 din 6 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Craiova, nr. 1106/35 din 13 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Braşov şi nr. 1318 din 3 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Cluj, transmise prin adresele nr. 5/S.U/2011 din 28 aprilie 2011 şi nr. 7/S.U/2011 din 10 mai 2001 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări în problema de drept enunţată anterior, constatându-se următoarele:
I. Într-o primă orientare jurisprudenţială, au fost admise contestaţiile formulate de reclamanţi, pensionari aflaţi în categoriile prevăzute de art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 şi s-au anulat deciziile de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi art. 4 din acest act normativ, fiind menţinute în plată pensiile în cuantumul anterior.
În adoptarea acestor soluţii, instanţele de judecată au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigenţele art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum principiile consacrate de acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Analiza efectuată de instanţe asupra noţiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut ca punct de pornire principiul garantării dreptului de proprietate şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii, protecţia instituită de Convenţie a fost extinsă şi la „interese economice” şi alte valori patrimoniale.
S-a arătat că, în materie de asigurări sociale, instituţiile Convenţiei au statuat că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, în sensul de a beneficia, la un moment dat, de avantajele conferite de acest sistem, iar pentru ca un asemenea drept să se nască şi să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească cerinţele prevăzute de legislaţia naţională în materie.
Reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la pensiile de serviciu în baza unor legi speciale, iar dreptul la această pensie avea două componente, una contributivă şi una necontributivă pe care statul s-a obligat să o suporte de la bugetul de stat.
Ca atare, avându-se în vedere principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, în cauza Stec ş.a. c/a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (cererile nr. 65731/01 şi 65900/01, hotărârea din 12 aprilie 2006), precum şi jurisprudenţa citată de Curte în această cauză, s-a considerat că pensiile reclamanţilor, stabilite în baza legislaţiei anterioare adoptării Legii nr. 119/2010 intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, iar orice act normativ ulterior care repune în discuţie modul de stabilire a pensiei reprezintă o ingerinţă în dreptul stabilit în favoarea reclamanţilor.
În continuare, instanţele au analizat compatibilitatea acestei restrângeri cu exigenţele art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr.1 şi art. 14 din Convenţie, prin luarea în considerare a sferei persoanelor afectate şi a proporţionalităţii măsurii restrângerii cu scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 19/2010.
Astfel, s-a arătat că, deşi scopul Legii nr. 119/2010 poate fi considerat legitim, având în vedere că acest act normativ urmăreşte diminuarea efectelor crizei economice, totuşi, nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele alese şi interesele individuale, instituindu-se o sarcină împovărătoare şi excesivă doar pentru anumite categorii de pensionari, cu atât mai mult cu cât măsura luată nu a avut un caracter temporar, iar pentru anumite categorii socio-profesionale, pensiile de serviciu au fost menţinute.
În acest sens a fost evocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cererea nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 şi nr. 65900/01, hotărâre din 12 aprilie 2006, Marea Cameră.
Pe de altă parte, s-a considerat că, prin aplicarea Legii nr. 119/2010 şi diminuarea pensiilor aflate în plată, se încalcă principiul neretroactivităţii legii. (Anexa I)
II. Într-o altă orientare jurisprudenţială, contestaţiile au fost respinse, fiind menţinute deciziile de recalculare a pensiilor de serviciu emise în temeiul Legii nr. 119/2010.
În motivarea acestor soluţii, s-a reţinut că Legea nr. 119/2010 a fost supusă controlului de constituţionalitate în raport de prevederile art. 15 alin. (2), art.16 alin. (1), art. 44, art.136, art. 47 şi art. 53 din Legea fundamentală, iar Curtea Constituţională, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a constatat constituţionalitatea acestei legi.
Instanţele de drept comun au obligaţia de a respecta statuările Curţii Constituţionale şi, doar în mod cu totul excepţional, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în abstract, pot constata că o anumită normă, deşi declarată constituţională, produce efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În determinarea unor eventuale efectele contrare Convenţiei, aceste instanţe au pornit de la noţiunea de „bun”, ca noţiune autonomă în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, constatând, raportat la cauza Andrejeva c/a Lituaniei (cererea nr. 55707/00, hotărâre din 18 februarie 2009), că intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 doar partea contributivă a pensiei de serviciu, pentru care trebuie să existe garanţii, iar nu şi partea necontributivă ce se suportă din bugetul de stat.
Recunoscându-se marja de apreciere a statului în a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială şi de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă, s-a arătat că singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie, privind nediscriminarea.
De asemenea, ingerinţa statului trebuie să corespundă celor trei limitări, impuse de primul paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv:
1) să fie prevăzută de lege;
2) să existe un scop legitim;
3) să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Primele două condiţii au fost considerate îndeplinite în cauză, iar, în analiza criteriului de proporţionalitate, prin considerentele formulate, s-a aderat la argumentele Curţii Constituţionale, constatându-se că această cerinţă este îndeplinită întrucât prin Legea nr. 119/2010 nu este afectată partea contributivă, ci doar componenta necontributivă a pensiei speciale, supusă condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare, pentru a putea fi acordată.
În examinarea acestei cerinţe, instanţele au realizat şi o analiză comparativă a cuantumului pensiei rezultate în urma recalculării, fie cu indemnizaţia socială pentru pensionari (fosta „pensie minimă garantată”) prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 şi Ordonanţa Guvernului nr. 6/2009, fie cu nivelul pensiei medii la nivel de ţară ori cu salariul mediu net pe economie.
În ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, instanţele au reţinut că Legea nr. 119/2010 a vizat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem.
Or, pe această cale, legiuitorul a abrogat toate categoriile de pensii speciale, fără nicio distincţie şi le-a supus unui regim de stabilire şi calculare unitar, aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat. (Anexa II). În plus s-a considerat că pretinsa discriminare faţă de categoria socio-profesională a magistraţilor nu poate fi reţinută, faţă de considerentele deciziei nr.873/2010 a Curţii Constituţionale.
Apreciez că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii.
Prin art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 privind unele măsuri în domeniul stabilirii pensiilor, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, s-a stabilit ca pensiile militare de stat, pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, ale personalului diplomatic şi consular, ale funcţionarilor publici parlamentari, ale deputaţilor şi senatorilor, ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă şi ale personalului Curţii de Conturi devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.[1]
De asemenea, potrivit art.2 din acelaşi act normativ, procedura de recalculare vizează şi pensiile anticipate de serviciu, pensiile anticipate parţiale, pensiile de invaliditate şi pensiile de urmaş stabilite în baza actelor normative speciale.
Potrivit art.3 alin. (1) din lege, procedura de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1, stabilite potrivit legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată se efectuează prin utilizarea algoritmului prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii.[2]
Cuantumul pensiilor rezultate în urma recalculării se plăteşte potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 119/2010, de la data de întâi a lunii următoare expirării perioadei de recalculare prevăzute la alin. (1) lit.a) sau b), după caz.
Acest act normativ a fost supus controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea unui grup de senatori şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională cu majoritate de voturi, a constatat că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate ce vizau, în esenţă, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, a principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 alin. (1) din Convenţie, a principiului garantării dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi din perspectiva drepturilor şi principiilor consacrate de art. 47 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit.h) din Constituţie.[3]
De asemenea, prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. c) din Legea privind unele măsuri în domeniul pensiilor sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Pe de altă parte, în virtutea art. 20 alin. (2) din Constituţie, judecătorii naţionali au posibilitatea de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei europene a drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, acestea având o aplicare directă şi prioritară faţă de orice altă normă contrară din dreptul intern, ceea ce se traduce prin faptul că primele autorităţi ce trebuie să regleze şi să asigure protecţia acestor drepturi sunt instanţele naţionale.
Din examinarea jurisprudenţei irevocabile prezentate anterior, se constată că instanţele care au pronunţat soluţii în sensul primei orientări au realizat propria analiză de conformitate a Legii nr. 119/2010 în raport de exigenţele art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, concluzionând în sensul unei încălcări a principiilor şi drepturilor consacrate de acestea, în timp ce instanţele care au pronunţat soluţii în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, pornind de la aceleaşi premise şi raportându-se, în plus, şi la decizia nr. 871/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, au concluzionat în sens contrar.
Examenul de jurisprudenţă relevă că opiniile divergente există atât sub aspectul proporţionalităţii măsurii reducerii pensiilor de serviciu cu scopul urmărit, cât şi sub aspectul existenţei unui tratament discriminatoriu, ca urmare a aplicării Legii nr. 119/2010.
În ambele situaţii, instanţele de judecată au avut în vedere aceeaşi cazuistică a instanţei de contencios european din care s-au desprins mai multe principii în legătură cu aplicarea exigenţelor Convenţiei asupra drepturilor de pensie, privite ca „bun”, în sensul de noţiune autonomă, astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .
Bunăoară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant, că art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie nu garantează dreptul vreunei persoane la o pensie într-un anumit cuantum, deoarece textul nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun.[4]
De asemenea, instanţa de contencios european a reiterat pe calea unei jurisprudenţe constante că art.1 din Protocolul nr.1 nu stabileşte nicio restricţie pentru statele membre în a alege orice formă a sistemului de asigurări sociale, tipul ori cuantumul beneficiilor acordate în cadrul unui anumit sistem, însă, în situaţiile în care un stat membru a adoptat o legislaţie care prevede dreptul la pensie, ca drept de securitate socială, indiferent dacă este condiţionat sau nu de plata contribuţiilor, acea legislaţie trebuie primită ca generând un interes patrimonial ce intră sub incidenţa art.1 din Primul Protocol al Convenţiei, în privinţa persoanelor care satisfac cerinţele prevăzute de lege.[5]
Aşadar, pornind de la această plasare a prestaţiilor sociale, reprezentând drepturi de pensie, în sfera de protecţie a art.1 Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat cauzele ce i-au fost deferite în care reclamanţii sesizau încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, singur sau combinat cu art. 14 din Convenţie, din perspectiva criteriilor cerute în jurisprudenţa sa pentru ca ingerinţa autorităţilor în drepturile reclamanţilor să fie considerată legitimă, respectiv: (a) ingerinţa să fie prevăzută de lege; (b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi (c) să respecte un raport rezonabil de proporţionalitate cu scopul urmărit, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele contrare, astfel încât persoana în cauză să nu suporte o sarcină excesivă şi exorbitantă, consacrând şi o limită jurisprudenţială, dată de atingerea substanţei dreptului însuşi.[6]
Aplicând criteriile prezentate anterior la problema de drept analizată, se constă, în primul rând, că ingerinţa în drepturile de pensie răspunde criteriului de legalitate, în sensul stabilirii acesteia prin lege.
În privinţa celei de-a doua cerinţe, instanţa de contencios european a arătat, încă din primele sale decizii în materie, că noţiunea de „utilitate publică” este amplă chiar prin natura ei, astfel încât decizia de a adopta legi care să conducă la privarea de proprietate implică examinarea, de către autorităţile statale competente, a unor probleme de ordin politic, economic şi social asupra cărora, într-un stat democratic, pot exista profunde divergenţe. Curtea a apreciat, în mod constant că, în această privinţă este normal ca, datorită unei directe cunoaşteri a realităţilor societăţii, legiuitorul naţional să dispună de o mare marjă de apreciere în adoptarea legislaţiei pentru implementarea politicilor sociale şi economice şi a afirmat că respectă modul în care statele membre concep imperativele de utilitate publică, afară numai dacă această apreciere se dovedeşte a fi în mod manifest lipsită de orice bază raţională[7].
În aceste condiţii, Curtea a acceptat posibilitatea reducerii cuantumului beneficiilor de asigurări sociale în anumite circumstanţe, bazate pe modificări legislative care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările din societate.[8]
De pildă, în cauza Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că introducerea unor noi reglementări cu privire la drepturile de pensie pentru invaliditate au vizat un scop legitim, determinantă fiind necesitatea asigurării sustenabilităţii fondului de pensii al statului care s-a confruntat cu dificultăţi financiare.[9]
De asemenea, în cauza Andrejeva vs. Lituania, Curtea a acceptat că diferenţa de tratament în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor de pensie viza protecţia sistemului economic al ţării, în condiţiile în care autorităţile naţionale au fost confruntate cu o capacitate redusă a bugetului de stat, apreciind că scopul tratamentului juridic aplicat reclamantei era compatibil cu obiectivele Convenţiei.[10]
Mutatis mutandis, se observă că scopul reglementării cuprinse în Legea nr. 119/2010, astfel cum a fost identificat şi de Curtea Constituţională răspunde criteriilor enunţate, desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a arătat că „interesul public” poate include şi adoptarea unui sistem armonizat de pensii publice, scop în care statele pot adopta modificări legislative.[11]
În privinţa cerinţei de proporţionalitate a măsurii adoptate, cu scopul urmărit, respectiv a necesităţii menţinerii unui just echilibru între interesele în discuţie, analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art.1 Protocolul nr.1 a fost, în unele cazuri, concurentă cu analiza efectuată din perspectiva art. 14 din Convenţie, pentru a se determina dacă tratamentul juridic diferit a avut o justificare rezonabilă şi obiectivă şi a păstrat acest raport de proporţionalitate.[12]
Ca un numitor comun al tuturor analizelor efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele vizând reduceri ale drepturilor de asigurări sociale, se observă că lipsa indemnizării beneficiarului pentru ingerinţa reclamată nu a constituit un criteriu determinant, de vreme ce o astfel de ingerinţă nu este de tipul „privării de proprietate”, ci este analizată în contextul primei teze a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi a regulii generale consacrate, privind dreptul la respectarea bunurilor.[13]
Aşadar testul de proporţionalitate efectuat de instanţa de contencios european nu a constatat, în cauzele ce se încadrează în această tipologie, în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci a constat într-o analiză, în concret, a măsurii în care persoana/persoanele vizate au fost lipsite în totalitate de drepturile de pensie, şi , deci, de mijloacele de subzistenţă[14], precum şi a caracterului discriminatoriu al măsurii, raportat la sfera persoanelor aflate într-o situaţie analoagă.[15]
Sub aceste aspecte, răspunsurile date de instanţa de contencios european diferă în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
Primul element de referinţă ţine de o analiză în concret a situaţiei persoanei vizate, analiză care diferă de la caz la caz, iar în acest sens, indicăm cu titlu de exemplu considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mai multe cauze analizate în care s-a ridicat problema sistării plăţii părţii necontributive a pensiei, a considerat că, întrucât drepturile pecuniare ale reclamanţilor ce decurgeau din contribuţiile plătite la sistemul de asigurări sociale (partea contributivă a pensiei) au rămas neatinse, nu a existat o încălcare a art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.[16]
Cel de-al doilea element de referinţă poate fi pus în legătură cu necesitatea de instituire a unei legislaţii unitare de pensii, iar în considerarea constituirii fondurilor de asigurări sociale pentru plata pensiilor în sistemul public, precum şi a schimbării realităţilor sistemului de securitate socială, Curtea a acceptat ca fiind conforme Convenţiei anumite modificări legislative adoptate în scopul asigurării unui tratament juridic uniform.[17]
De altfel, şi analiza efectuată de Curtea Constituţională asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate ridicate cu privire la Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor se plasează pe aceleaşi repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, identificate în precedent.
În plus, raportat şi la propria jurisprudenţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că Legea nr. 119/2010 nu retroactivează.[18]
Ca atare, se constată că prin hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate, instanţele de judecată au realizat o analiză a conformităţii aplicării Legii nr. 119/2010 cu exigenţele art.1 Protocolul nr.1 şi art. 14 din Convenţie şi au ajuns la o concluzie unitară în sensul existenţei unui interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a Convenţiei, a existenţei unei ingerinţe în dreptul de proprietate care corespunde cerinţelor criteriului de legalitate şi necesităţii de a fi justificată de o cauză de utilitate publică.
Divergenţa de opinie se datorează, însă, unei aprecieri diferite asupra criteriului de proporţionalitate a măsurii şi, implicit, asupra existenţei/inexistenţei unei discriminări între diferitele categorii de beneficiari ai pensiilor de serviciu.
Considerăm că în analiza efectuată asupra criteriului de proporţionalitate, se cuvine a fi avut în vedere că Legea nr.119/2010 a afectat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale şi să le supună unui regim unitar de stabilire şi calculare.
De asemenea, introducerea în analiza efectuată a unui element obiectiv, reprezentat, fie de indemnizaţia socială pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea nr.118/2010, fie de pensia medie lunară, conferă previzibilitate în soluţionarea cauzelor şi menţine un just echilibru între interesul general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale.
Existenţa unui tratament juridic discriminatoriu nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile Legii nr.119/2010, în forma finală adoptată, urmare deciziei nr.873 din 25 iunie 20101 a Curţii Constituţionale, au vizat toate categoriile de pensii speciale.
Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii în această chestiune de drept.
PROCUROR GENERAL
Laura Codruţa Kövesi
Bibliografie________________________________________
[1] Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare a fost abrogată în mod expres din art. 196 lit.a) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010;
[2] Algoritmul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare a fost preluat mutatis mutandis de Legea nr. 263/2010 care în cuprinsul art. 94 alin. (1) statuează : „ Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie”.
Potrivit art.3 alin. (1) lit.n) din Legea nr. 263/2010, punctajul mediu anual, reprezintă „numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării”.
De asemenea, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, valoarea punctului de pensie la data intrării în vigoare a acestui act normativ este de 732,8 lei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, această valoare se majorează anual cu 100 % din rata inflaţiei, la care se adaugă 50 % din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizat pe anul precedent;
[3] În analiza efectuată de Curtea Constituţională, s-a pornit de la constatarea că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, iar, spre deosebire de acestea din urmă, sunt compuse din două elemente şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit prin legea specială.
Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat.
Reamintind jurisprudenţa sa anterioară (decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000), instanţa de contencios constituţional a arătat că acordarea acestui din urmă supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
Din aceste perspective, Curtea Constituţională a statuat că există un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la intrarea în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia unei încălcări a principiului neretroactivităţii legii şi nici a unei exproprieri.
De asemenea, pe calea consideraţiilor formulate, s-a arătat şi că „măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv”, şi „nu prevede diferenţieri procentuale pentru diverse categorii cărora li se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie”.
[4] Wieczorek vs. Polonia, cerere nr. 18176/05, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 57; Rasmussen vs. Polonia, cererea nr. 38886/05, hotărâre din 28 aprilie 2009, § 71; Maggio ş.a. vs. Italia, cererile nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, hotărâre din 31 mai 2011, § 55; Andrejeva vs. Lituania, cerere nr. 55707/00, Marea Cameră hotărâre din 18 februarie 2009, § 77; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cerere nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004, § 39; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 şi 65900/01, Marea Cameră, hotărâre din 12 aprilie 2006, § 53; Runkee şi White vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 42949/98 şi 53134/99, hotărâre din 10 mai 2007, § 34;
[5] În acest sens, Wieczorek vs. Polonia ; Rasmussen vs. Polonia ; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, precit; Aizpurua Ortiz ş.a vs. Spania, cererea nr. 42430/05, hotărârea din 2 februarie 2010, § 40; Muñoz Díaz vs. Spania,cerere nr. 49151/07, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 44;
[6] Wieczorek vs. Polonia şi jurisprudenţa loc.cit. Ex. – regele Greciei vs. Grecia, Marea Cameră, cererea nr. 25701/94, § 87; Jahn ş.a. vs Germania, Marea Cameră, cererile nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 81-94; Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69-74; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda precit, § 40; Rasmussen, precit, § 71;
[7] James ş.a. vs. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 46; Terrazzi SRL vs. Italia, cererea nr. 27265/95, 17 octombrie 2002, § 85; Ex-Regele Greciei, § 87;
[8] Wieczorek, precit, § 67;
[9] Hotărârea din 12 octombrie 2004, § 39;
[10] Hotărârea din 18 februarie 2004, § 86;
[11] Pravednaya vs. Rusia, cerere nr. 69529/01, hotărâre din 18 noiembrie 2004, § 40; Maggio ş.a. vs. Italia, precit, § 60;
În acest sens, potrivit expunerii de motive a iniţiatorului actului normativ, Guvernul României, adoptarea reglementării a fost justificată de evoluţia crizei economice în anul 2009, precum şi extinderea acesteia în cursul anului 2010, necesitatea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, pentru atingerea ţintelor de deficit ale bugetului general consolidat în anul 2010, precum şi faţă de imperativele diminuării dezechilibrelor existente.
De asemenea, adoptarea reglementării a fost justificată de o serie de factori macro-economici şi sociali, respectiv: asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice şi eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale, respectiv a inegalităţilor de alocare a resurselor pentru finanţarea pensiilor publice;
[12] Koua Poirrez vs. Franţa, cerere nr. 40892/98, hotărâre din 30.09.2003, § 46; Luczak vs. Polonia, cerere nr. 77782/01, hotărâre din 27 noiembrie 2007, § 52; Twizell vs. Regatul Unit, cerere nr. 25379/02, hotărâre din 20 mai 2008, § 21-24; Gaygusuz vs. Austria, cerere nr. 17371/90, hotărâre din 16 septembrie 1996, § 42;
[13] Aizpurua Ortiz vs. Spania, precit, § 48;
[14] Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, precit, § 40; Maggio ş.a. vs. Italia, precit, § 62;
[15] Buchen vs. Cehia, cerere nr. 36541/97, hotărâre din 26 noiembrie 2002, , § 73-75;
[16] Rasmunssen vs. Polonia, precit, § 75 şi jurisprudenţa loc. cit;
[17] Maggio ş.a., precit, § 73; Stec, precit, § 61;
[18] Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.433 din 28.06.2010;
