Încet, încet, pensionarii militari se lămuresc
Deunăzi am fost mirat de iniţiativa procurorului general al României de a propune anularea tuturor hotărârilor judecătoreşti care stabiliseră că militarii pensionari fuseseră furaţi de statul nostru democratic. Şi care obligau statul la despăgubiri. Mă întrebam şi vă întrebam, ce caută persoana aceea ultraînaltă (la propriu) în acest război, declarat de către guvernanţi purtătorilor de uniformă ( vezi http://teopal.com/?p=1157). Nu a durat prea mult şi au început să se vadă adevăratele motive ale intervenţiei acelei doamne. Militarii rezervişti au început să se dumirească. Intervenţia vădit anticonstituţională, de desconsiderare a justiţiei şi a statului de drept, pare a fi o comandă preşedinţială, aliniată unui plan de acţiune mult mai larg, antidemocratic şi intimidant pentru justiţie. Preşedintele a recunoscut-o. Public. La televiziune. A afirmat, cu subiect şi predicat, că deşi guvernul a luat banii cetăţenilor săi, ar trebui interzise hotărârile judecătoreşti prin care instanţele spun: „Guvernule, eşti un hoţ! Dă banii înapoi!” Motivul? Unul dezarmant:„Statul nu are de unde!”. În mod stupefiant, de neimaginat pentru cel ales în fruntea unui stat de drept declarat democratic, preşedintele somează judecătorii ca înainte de a arăta cu degetul spre hoţi să analizeze filă cu filă bugetul ţării şi să indice guvernului ( aflat în postura de tâlhar prins cu mâna în buzunarul cetăţeanului) de unde să ia banii pentru dreapta despăgubire.
Cel aflat în fruntea statului, acela care constituţional ar trebui să fie garantul respectarii legalităţii pentru fiecare cetăţean al României, care ar trebui să ne apere pe fiecare dintre noi de nedreptate, ne mai spune că ar fi dispus totuşi să închidă ochii, îngăduitor. Însă doar în cazul unui amărât de jecmănit de către stat. Sau a doi-trei. Atunci când este vorba de întregi categorii sociale furate…în viziunea democratică a preşedintelui problema se pune altfel. În acest caz ar trebui neapărat ca judecătorul să indice de unde să ia statul banii. Bani care, cred eu, el, statul, ar trebui să ştie şi singur unde sunt. Fiindcă, în numele unor principii egalitarist-comuniste, i-a luat de la noi!
Sau, ne lasă preşedintele să înţelegem, dacă nu poate găsi sursa de finanţare, judecătorul va trebui să nu recunoască furtul. Să absolve statul de orice vină, să nu le dea dreptate, lor, milioanelor de păgubiţi. Fiind aici vorba despre nerecunoaşterea drepturile legitime ale cetăţenilor acestei ţări. Cetăţeni care l-au ales prin vot în cea mai înaltă funcţie din stat şi care îl plătesc zilnic din banii munciţi de ei pentru cu totul alte promisiuni ale domniei sale, strălucitorul vizionar de azi! Nu i-a trecut nici o clipă prin minte, preşedintelui ţării, că ar fi fost mai simplu şi mai drept ca în statul condus de domnia sa să nu permită încălcarea Constituţiei, transformarea unor legi bune în legi împotriva cetăţeanului şi să nu accepte furtul din drepturile legal câştigate ale unor întregi categorii sociale, condamnându-le la sărăcie.
Încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă justiţia s-ar supune acestei viziuni prezidenţiale. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare complet de judecată ar indica, conform propriei socotinţe, sursa de finanţare pentru fiecare dintre miile de furturi guvernamentale. Cum ar fi dacă o astfel de justiţie s-ar extinde, democratic, şi pentru larga categorie de hoţi cuibăriţi la sânul scumpei noastre ţări. Cum ar fi dacă impozitele impuse „unor largi categorii sociale” (ca să-l citez pe preşedinte) s-ar plăti numai atunci când acestea ar dispune de parale sau când judecătorul ar descoperi sursa de finanţare care să nu deranjeze bugetul personal, deja stabilit, al fiecărui plătitor de taxe şi impozite… Sau cum ar fi dacă, pentru fiecare hotărâre judecătorească, s-ar cere aprobare de la politicianul de serviciu pe problemele justiţiei…
Scriind aceste rânduri, transpus în lumea absurdului cu efect de lege, îmi aduc aminte că atât Kafka cât şi Ionesco au murit. Mare păcat! Vii, ar mai fi putut fi folosiţi drept consilieri la Cotroceni, pe bani frumoşi, cu maşină la scară. Dar chiar şi aşa, aflaţi dincolo de durere şi suspin, bănuiesc că ei se răsucesc în mormânt de invidie, văzând, de acolo de sus (sau de jos), realităţile care se prefigurează în România zilelor noastre.
P.S. Nu spun că magistraţii sunt nişte îngeri. Nu spun că nu s-au dat şi nu se mai dau sentinţe halucinante. Nu afirm că justiţia în România este independentă politic şi că nu face jocurile celor aflaţi la putere. Dar absurdul tocmai de aici rezultă. Fiindcă, chiar şi în aceste condiţii, nemulţumiţi de rezultate, guvernanţii doresc să se substituie complet şi definitiv justiţiei, sugerând ca judecătorii să le ceară voie înainte de a se pronunţa. Şi o declară public, prin vocea cea mai autorizată a statului. Stat considerat democratic.
