Cercetand presa interbelica am depistat, recent, doua articole al caror continut este de o stringenta actualitate: rostul unei legi speciale pentru pensiile militare.
In cadrul rubricii Cronica militara din cotidianul Adevarul, generalul Alexe Anastasiu abordeaza în doua articole publicate la 24 mai, respectiv 5 iunie 1934, problematica pensiilor militare si necesitatea revenirii la reglementarea acestora printr-o lege speciala, asa cum fusese la noi pana în urma cu cativa ani.
Situatia economica deloc fasta de dupa Primul Razboi Mondial, dar mai ales marea criza din anii 1929-1933 au afectat puternic veniturile salariatilor, ale populatiei in general, ofiterii si subofiterii Armatei Romane nefacand nici ei exceptie. Guvernantii de atunci n-au gasit formule potrivite de rezolvare a marilor probleme economico-financiare si sociale ale tarii, curbele de sacrificiu fiind paleative de trista amintire. Fata de un proiect de Lege privind pensiile initiat in 1933, Societatea ofiterilor în rezerva şi retragere luase deja atitudine. Se ajunsese la o asemenea situatie "încât militarul activ sa se gândeasca la pozitia de pensionar cu oroare, iar pensionarii s-o îndure ca pe o funesta calamitate".
Convins ca "dainuirea acestei stari este profund defavorabila intereselor de aparare nationala", generalul Anastasiu, aducand in dezbaterea publica subiectul, sustinea cu argumente pertinente corelarea cuantumului pensiei cu gradul militar, dar, mai ales, nevoia unei legi speciale in domeniu.
Din pacate, astazi, pe vremuri de criza, desi Adevarul a supravietuit, un general Anastasiu nu.
"Pentru parfumul epocii", la transcrierea si prelucrarea textelor, realizata de dl col. (r) D. Grigore, s-a pastrat, cu mici exceptii, forma originala a unor termeni azi desueti.
Col.(r) dr Cristian Scarlat
1
Adevărul, 24 mai 1934, p.5 CRONICA MILITARĂ P e n s i i l e m i l i t a r e
Câteva aprecieri si propuneri
de general Alexe Anastasiu
Cu ocazia prezintării unui memoriu cerut de Ministerul de Finante, cu întâmpinări asupra anteproectului legii generale de pensiuni întocmit de acel minister (Casa generală de pensiuni) anul trecut, Societatea ofiterilor în rezervă si retragere “Carol al IIlea”, printr-o declaratie preliminară, arăta că adunarea generală a societătii, constientă de conditiunile exceptionale sub care trebuie privită si solutionată, prin lege, chestia pensiilor militare, rămâne nestrămutată în credinta că administrarea deplină a acestor pensii trebue să se facă neapărat sub autoritatea Ministerului Apărării Nationale si pe baza unei legi speciale, cum se face si în alte tări si cum s-a mai făcut cu succes, altă dată, si la noi.
Declaratia aceasta prealabilă a Soc. “Carol al II-lea”, făcând aluzie la starea precară a pensiilor militare de la război încoace, exprimă o crudă si extrem de dureroasă realitate. Dar dacă starea aceasta precară a pensiilor noastre militare ar fi determinată numai de criza economică si financiară postbelică, este evident că ea n-ar justifica elaborarea unei legi de pensii speciale pentru militari, întrucât consecintele crizei, atingând toate categoriile de bugetari, în mod egal si, respectiv, proportional, nu se pot cere si nici acorda exceptiuni si privilegii. În realitate, însă, nu este numai criza cauza existentei si gravitătii stării precare în chestiune.*
Cauza sau mai bine zis cauzele genetice ale stării precare a pensiilor militare derivă în cea mai mare parte numai din eroarea ce s-a făcut în 1902, când pensiile militare s-au unificat cu pensiile civile, precum si din crearea prin legea din 1925 si dispozitiunile de birou pentru aplicarea acestei legi pentru pensionarii militari si exclusive numai contra lor, a unor conditiuni de tratament pe cât de nedrepte, pe atât de vexatoare.
Astfel, în 1926, cu ocazia majorării indemnitătii (indemnizatiei, n.n.) de scumpete a pensiilor, în mod general, cu 25 la sută, în ce priveste pensionarii militari, s-a dispus ca – aplicându-li-se si lor acest coefficient, “suma rezultată să nu întreacă în tot cazul pentru căpitan de … atâta, pentru maior de … atâta si asa mai departe pentru toate gradele, adică o limită maximală, pe grade, care nu s-a prevăzut însă pentru nici o altă categorie de pensionari. De aici a rezultat neajunsul jicnitor că pensiile militare au rămas inferioare pensiilor civile, nu numai la grade egale, prin asimilare, dar chiar si decât a unor grade mai mici. Asa de ex., pensia unui învătător, care prin asimilare – fiind primul grad în erarhia profesoratului de carieră – ar corespunde gradului de sublocotenent, nu numai că esind la pensie primea mai mult decât un sublocotenent, locotenent ori chiar căpitan, dar depăsind ierarhia ofiterilor inferiori, primea mai mult si decât un maior, aliniindu-se pentru cuantumul pensiei cu locotenent-colonelul. Cunosc personal cazul unei institutoare, cu gradatii, care avea pensia mai mare decât a sotului ei general.
În ce priveste domeniul pur militar, după cum am arătat în articolul precedent, un maior are solda mai mare decât pensia unui general, situatie penibilă care însă nu există în domeniul civil pentru grade similare.
Contrastul nu arată că soldele sunt mari, întrucât în realitate si ele sunt mai mult decât insuficiente, ci numai spiritul anarhic ce stăpâneste erarhizarea pensiilor militare si absolut numai această categorie de pensionari.
Alt caz de nedreptate. Pensionarii militari primesc pensii foarte diferentiate între ele pentru grade si drepturi egale, după data esirei lor la pensie. Astfel, un general trecut la pensie înainte de 1919 primeste mai putin decât un general esit la pensie după 1919, desi au aceiasi ani de serviciu si au avut aceeasi vârstă la data pensionării. Această diferentiere este desigur iratională si nedreaptă. Cerintele existentei, obligatiunile sociale, consideratiunile de prestigiu si de demnitate corespunzătoare gradului, fiind identice, motivul că unul apartine unei legi de pensiune mai veche, iar altui unei legi mai nouă, este absolut brutal. Bursa vietii nu stabileste preturile pietii pentru pensionarii militari, aparte si după data pensionării lor.
Alimentele, îmbrăcămintea, chiriile, medicamentele etc. sunt plătite de pensionari după cursul pietii de astăzi, nu acel de la data pensionării. O anomalie strigătoare pentru ofiterii pensionari o formează apoi chestiunea indemnitătilor, ca adaose la solda activilor cari nefiind supuse retinerii de 10 la sută pentru pensie, sunt din această cauză nereversibile la pensie.
Procedeul este nedrept si neloial, iar practicarea lui păgubeste prestigiul statului (subl.n.), fată de acei ce nu si-au precupetit viata pentru el, cu mult mai simtitor decât reprezintă profitul bănesc ce-l poate aduce această măsură.
Înainte de 1916 exista un supliment la solda propriu-zisă a activilor, sub titlul de indemnitate de activitate, nesupus la retinere si nereversibil la pensie, dar acel supliment raportat la cuantumul soldei era de circa 9 la sută. Acum la solda propriu-zisă «brută» se dau vreo 4 indemnităti, cari în total depăsesc o treime din cuantumul soldei, iar pensia se calculează numai asupra soldei bruto, după ce se mai deduc si cei 10 la sută, retinerea pentru pensie, desi pensionarii militari au plătit-o si ei fiind activi.
Când procedeul se va schimba si se va fixa pentru stabilirea pensiei un procent general de atâta la sută din salar pentru civili si, prin consecintă, pentru militari, măsura va fi dezastruoasă pentru acești din urmă. Functionarii civili n-au asemenea indemnităti, iar sporurile create la salarul lor prin «gradatii» fiind supuse la retineri sunt reversibile la pensii.
Este nevoie prin urmare de o lege specială, care să prevadă că pensia militarilor se referă la retributia lunară ce primesc, sub orice titlu, indemnitătile fiind supuse la retinerea pentru pensie si deci reversibile la pensie. Se pretinde că prin o nouă lege generală de pensiuni toate nedreptătile, anomaliile si vitregiile semnalate de pensionarii militari se vor înlătura, stabilindu-se un regim uniform, egal si echitabil pentru toti, corespunzător drepturilor respective. O asemenea lege mai toate guvernele de la 1926 încoace au anuntat-o, iar unele au dispus chiar pregătirea ei, dar n-au înfăptuit-o încă si afirmăm că nu vor putea-o înfăptui curând, chiar dacă vor tine sincer si hotărât s-o facă. Motivul: o nouă lege a pensiilor trebue să stabilească neapărat normalizarea lor. Or, normalizarea pensiilor, fără o prealabilă normalizare a salariilor, este inoperantă, exclusă; iar normalizarea salariilor este o măsură, dacă nu imposibil de realizat, în tot cazul o operatiune extrem de dificilă si de lungă durată. Este drept că în 1902 s-a putut stabili o asimilare a erarhiei civile cu erarhia militară, uniformizând salariile functionarilor statului prin referire la gradele si soldele militare; ceea ce a înlesnit si o echitabilă aplicare aplicare a legei generale a pensiilor din acel an. Dar de la 1902 până astăzi, lucrurile sau, mai bine zis, situatiunile s-au schimbat profund. După războiu mai cu seamă, în domeniul functionăresc civil s-au creat trepte intermediare aproape pentru fiecare grad erarhic de port si functiune. Asa de ex. înainte vreme exista la functionarii civili erarhia aceasta: sef de biurou, sef serviciu si director. Demnitatea de director general era limitată numai la câteva institutii.
După 1902 s-a generalizat functiunea de director general la toate ministerele si unele autorităti si servicii, de stat, judetene si chiar comunale urbane, mai înfiintându-se treptat si posturi de subdirectori generali, subdirectori, subsefi de servicii si subsefii de birouri etc., iar pentru fiecare post s-au creat câte două, trei si patru trepte ca de ex. impiegat cl. I, II, III, IV, sef de biurou principal, sef de birou de cl. I, II, III si asa mai departe. Caracteristica acestor creatiuni fiind că nu există în mod identic la toate departamentele autoritătilor si serviciilor (caselor) autonome ; iar conditiunile de numire, înaintare si salarizare a functionarilor de la unele din aceste compartimente functionăresti depinzând de titluri academice si tehnice de specialitate cari nu există la altele, este evident că un sef de biurou, de serviciu ori director de la sănătate, de la culte, de la industrie etc. nu este totuna cu corespondentul său de la un compartiment functionăresc, unde nu se cer titlurile si probele cerute celorlalti. Soldele fortuit diferă, iar nivelarea lor ar însemna pentru titrati o deposedare nedreaptă si ofensatoare.
Raportând apoi functiunile acestea la erarhia militară si stabilind că seful de birou se asimilează gradului de căpitan, seful de serviciu unui maior, directorul unui colonel, iar directorul general unui general, cu cine asimilezi, la treaptă erarhică pe subdirectori si titularii de diferite grade: principal, de cl. I ,II, III etc. ?
Cine si când va realiza oare o înteleaptă si justă armonizare ? Pentru pensionarii militari însă armonizarea pensiilor se poate face fără nici o dificultate, întrucât soldele militarilor sunt perfect armonizate. Un căpitan, un maior, colonel etc. din orice armă, serviciu sau garnizoană ar fi si din orice comandament ar face parte, având si autoritate si soldă si drepturi egale. Prin simpla raportare a pensiilor militare la solde, în baza unui coeficient la sută, egal pentru toti, se obtine armonizarea si se pune capăt stării haotice si anarhice. Iată de ce este necesară o lege specială pentru pensiile militare. O cere nu numai dreptatea, dar si logica.
Sursa: Adevărul, 5 iunie 1934, p.5
Adevărul, 5 iunie 1934, p.5
CRONICA MILITARĂ
Necesitatea legii speciale pentru pensiile militare
de general Alexe Anastasiu
Cu ocazia prezintării unui memoriu cerut de Ministerul de Finante, cu întâmpinări asupra anteproectului legii generale de pensiuni întocmit de acel minister (Casa generală de pensiuni) anul trecut, Societatea ofiterilor în rezervă si retragere “Carol al IIlea”, printr-o declaratie preliminară, arăta că adunarea generală a societătii, constientă de conditiunile exceptionale sub care trebuie privită si solutionată, prin lege, chestia pensiilor militare, rămâne nestrămutată în credinta că administrarea deplină a acestor pensii trebue să se facă neapărat sub autoritatea Ministerului Apărării Nationale si pe baza unei legi speciale, cum se face si în alte tări si cum s-a mai făcut cu succes, altă dată, si la noi.
Declaratia aceasta prealabilă a Soc. “Carol al II-lea”, făcând aluzie la starea precară a pensiilor militare de la război încoace, exprimă o crudă si extrem de dureroasă realitate.
Dar dacă starea aceasta precară a pensiilor noastre militare ar fi determinată numai de criza economică si financiară postbelică, este evident că ea n-ar justifica elaborarea unei legi de pensii speciale pentru militari, întrucât consecintele crizei, atingând toate categoriile de bugetari, în mod egal si, respectiv, proportional, nu se pot cere si nici acorda exceptiuni si privilegii. În realitate, însă, nu este numai criza cauza existentei si gravitătii stării precare în chestiune.
Cauza sau mai bine zis cauzele genetice ale stării precare a pensiilor militare derivă în cea mai mare parte numai din eroarea ce s-a făcut în 1902, când pensiile militare s-au unificat cu pensiile civile, precum si din crearea prin legea din 1925 si dispozitiunile de birou pentru aplicarea acestei legi pentru pensionarii militari si exclusive numai contra lor, a unor conditiuni de tratament pe cât de nedrepte, pe atât de vexatoare.
Astfel, în 1926, cu ocazia majorării indemnitătii (indemnizatiei, n.n.) de scumpete a pensiilor, în mod general, cu 25 la sută, în ce priveste pensionarii militari, s-a dispus 2 ca – aplicându-li-se si lor acest coefficient, “suma rezultată să nu întreacă în tot cazul pentru căpitan de … atâta, pentru maior de … atâta si asa mai departe pentru toate gradele, adică o limită maximală, pe grade, care nu s-a prevăzut însă pentru nici o altă categorie de pensionari. De aici a rezultat neajunsul jicnitor că pensiile militare au rămas inferioare pensiilor civile, nu numai la grade egale, prin asimilare, dar chiar si decât a unor grade mai mici. Asa de ex., pensia unui învătător, care prin asimilare – fiind primul grad în erarhia profesoratului de carieră – ar corespunde gradului de sublocotenent, nu numai că esind la pensie primea mai mult decât un sublocotenent, locotenent ori chiar căpitan, dar depăsind ierarhia ofiterilor inferiori, primea mai mult si decât un maior, aliniindu-se pentru cuantumul pensiei cu locotenent-colonelul. Cunosc personal cazul unei institutoare, cu gradatii, care avea pensia mai mare decât a sotului ei general.
În ce priveste domeniul pur militar, după cum am arătat în articolul precedent, un maior are solda mai mare decât pensia unui general, situatie penibilă care însă nu există în domeniul civil pentru grade similare.
Contrastul nu arată că soldele sunt mari, întrucât în realitate si ele sunt mai mult decât insuficiente, ci numai spiritul anarhic ce stăpâneste erarhizarea pensiilor militare si absolut numai această categorie de pensionari.
Alt caz de nedreptate. Pensionarii militari primesc pensii foarte diferentiate între ele pentru grade si drepturi egale, după data esirei lor la pensie. Astfel, un general trecut la pensie înainte de 1919 primeste mai putin decât un general esit la pensie după 1919, desi au aceiasi ani de serviciu si au avut aceeasi vârstă la data pensionării.
Această diferentiere este desigur iratională si nedreaptă. Cerintele existentei, obligatiunile sociale, consideratiunile de prestigiu si de demnitate corespunzătoare gradului, fiind identice, motivul că unul apartine unei legi de pensiune mai veche, iar altui unei legi mai nouă, este absolut brutal. Bursa vietii nu stabileste preturile pietii pentru pensionarii militari, aparte si după data pensionării lor. Alimentele, îmbrăcămintea, chiriile, medicamentele etc. sunt plătite de pensionari după cursul pietii de astăzi, nu acel de la data pensionării.
O anomalie strigătoare pentru ofiterii pensionari o formează apoi chestiunea indemnitătilor, ca adaose la solda activilor cari nefiind supuse retinerii de 10 la sută pentru pensie, sunt din această cauză nereversibile la pensie.
Procedeul este nedrept si neloial, iar practicarea lui păgubeste prestigiul statului (subl.n.), fată de acei ce nu si-au precupetit viata pentru el, cu mult mai simtitor decât reprezintă profitul bănesc ce-l poate aduce această măsură.
Înainte de 1916 exista un supliment la solda propriu-zisă a activilor, sub titlul de indemnitate de activitate, nesupus la retinere si nereversibil la pensie, dar acel supliment raportat la cuantumul soldei era de circa 9 la sută. Acum la solda propriu-zisă «brută» se dau vreo 4 indemnităti, cari în total depăsesc o treime din cuantumul soldei, iar pensia se calculează numai asupra soldei bruto, după ce se mai deduc si cei 10 la sută, retinerea pentru pensie, desi pensionarii militari au plătit-o si ei fiind activi.
Când procedeul se va schimba si se va fixa pentru stabilirea pensiei un procent general de atâta la sută din salar pentru civili si, prin consecintă, pentru militari, măsura va fi dezastruoasă pentru acești din urmă. Functionarii civili n-au asemenea indemnităti, iar sporurile create la salarul lor prin «gradatii» fiind supuse la retineri sunt reversibile la pensii.
Este nevoie prin urmare de o lege specială, care să prevadă că pensia militarilor se referă la retributia lunară ce primesc, sub orice titlu, indemnitătile fiind supuse la retinerea pentru pensie si deci reversibile la pensie.
Se pretinde că prin o nouă lege generală de pensiuni toate nedreptătile, anomaliile si vitregiile semnalate de pensionarii militari se vor înlătura, stabilindu-se un regim uniform, egal si echitabil pentru toti, corespunzător drepturilor respective. O asemenea lege mai toate guvernele de la 1926 încoace au anuntat-o, iar unele au dispus chiar pregătirea ei, dar n-au înfăptuit-o încă si afirmăm că nu vor putea-o înfăptui curând, chiar dacă vor tine sincer si hotărât s-o facă. Motivul: o nouă lege a pensiilor trebue să stabilească neapărat normalizarea lor. Or, normalizarea pensiilor, fără o prealabilă normalizare a salariilor, este inoperantă, exclusă; iar normalizarea salariilor este o măsură, dacă nu imposibil de realizat, în tot cazul o operatiune extrem de dificilă
si de lungă durată.
Este drept că în 1902 s-a putut stabili o asimilare a erarhiei civile cu erarhia militară, uniformizând salariile functionarilor statului prin referire la gradele si soldele militare; ceea ce a înlesnit si o echitabilă aplicare aplicare a legei generale a pensiilor din acel an. Dar de la 1902 până astăzi, lucrurile sau, mai bine zis, situatiunile s-au schimbat profund. După războiu mai cu seamă, în domeniul functionăresc civil s-au creat trepte intermediare aproape pentru fiecare grad erarhic de port si functiune. Asa de ex. înainte vreme exista la functionarii civili erarhia aceasta: sef de biurou, sef serviciu si director. Demnitatea de director general era limitată numai la câteva institutii.
După 1902 s-a generalizat functiunea de director general la toate ministerele si unele autorităti si servicii, de stat, judetene si chiar comunale urbane, mai înfiintându-se treptat si posturi de subdirectori generali, subdirectori, subsefi de servicii si subsefii de birouri etc., iar pentru fiecare post s-au creat câte două, trei si patru trepte ca de ex. impiegat cl. I, II, III, IV, sef de biurou principal, sef de birou de cl. I, II, III si asa mai departe. Caracteristica acestor creatiuni fiind că nu există în mod identic la toate departamentele autoritătilor si serviciilor (caselor) autonome ; iar conditiunile de numire, înaintare si salarizare a functionarilor de la unele din aceste compartimente functionăresti depinzând de titluri academice si tehnice de specialitate cari nu există la altele, este evident că un sef de biurou, de serviciu ori director de la sănătate, de la culte, de la industrie etc. nu este totuna cu corespondentul său de la un compartiment functionăresc, unde nu se cer titlurile si probele cerute celorlalti. Soldele fortuit diferă, iar nivelarea lor ar însemna pentru titrati o deposedare nedreaptă si ofensatoare.
Raportând apoi functiunile acestea la erarhia militară si stabilind că seful de birou se asimilează gradului de căpitan, seful de serviciu unui maior, directorul unui colonel, iar directorul general unui general, cu cine asimilezi, la treaptă erarhică pe subdirectori si titularii de diferite grade: principal, de cl. I ,II, III etc. ?
Cine si când va realiza oare o înteleaptă si justă armonizare ?
Pentru pensionarii militari însă armonizarea pensiilor se poate face fără nici o dificultate, întrucât soldele militarilor sunt perfect armonizate. Un căpitan, un maior, colonel etc. din orice armă, serviciu sau garnizoană ar fi si din orice comandament ar face parte, având si autoritate si soldă si drepturi egale. Prin simpla raportare a pensiilor militare la solde, în baza unui coeficient la sută, egal pentru toti, se obtine armonizarea si se pune capăt stării haotice si anarhice. Iată de ce este necesară o lege specială pentru pensiile militare. O cere nu numai dreptatea, dar si logica.
Sursa: Adevărul, 5 iunie 1934, p.5
