Acum cinci ani s-a îmbarcat în Luntrea lui Caron şi a fost înmormântat cu onoruri militare meritate un, aş putea spune, bun prieten de-al meu. Este vorba despre veteranul de război, gl.lt.(r) Vasile BĂRBOI, fost şef de stat major la Comandamentul Artileriei până în anul 1981, când a ieşit la pensie. O întâmplare fericită, pe care apoi am considerat-o mai târziu un privilegiu, a făcut să colaborez cu dânsul şi să contribui minor la două apariţii editoriale la care lucra împreună cu alţi veterani. Nu este în intenţia mea de a vorbi despre personalitatea celui despre care am amintit mai sus şi nici despre ardoarea cu care mă îndemna să “ţin pasul” în dorinţa lui de a lăsa memoriile de război înainte de a trece în lumea umbrelor datorită unei boli necruţătoare. Dar parcă nici nu aş trece mai departe fără să menţionez vigoarea, clarviziunea, discernământul şi eroicul personalităţii lui, după cum nu-l voi putea uita pe dragul meu general cel înţelept, de la care am învăţat, printre altele, că nu trebuie să aştepţi recompense de la Patrie, chiar dacă ai fost rănit sau i-ai fost devotat, pentru că ai făcut-o « din dragoste de ţară ». Pe patul de spital, cu zece zile înainte de a muri, a dictat unui ofiţer o dedicaţie pe cartea « România în vâltoarea celui de-al doilea război mondial », volum care mi-a parvenit la câtva timp după moartea sa. Dedicaţia specifică distinct la punctul 4: « M-a impresionat foarte mult textul de pe Coperta a IV-a, povestea soldatului Ion. Te rog recomand-o şi altora ! ». Recent am aflat că textul reprezintă un extras din evocarea generalului de brigadă (r) Mircea Velicu, publicată în volumul editat sub egida ANVR « Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945) », Bucureşti, Editura Vasile Carlova, 1998, p453-454. Iată de ce, de Ziua Armatei României, am datoria şi onoarea de a vă invita să citiţi textul recomandat de generalul veteran, cu speranţa că veţi înţelege de ce m-am gândit la soldatul « Ion ».
Iată textul :
« Nu putem încheia tălmăcirea târzie a acelor zile de luptă şi jertfă, fără a scoate în relief contribuţia nedezminţită a ostaşului care ne-a stat alături, având înaltul grad de soldat pe epoleţi, îl vom numi « Ion », fiindcă era purtat cu cinste de mulţi ostaşi de-ai noştri. « Ion » era plecat de la coarnele plugului, aşa cum îl cunoşteam, puţin fatalist, deoarece ştia că soarta lui va fi…. « cum o vrea Dumnezeu !»
« Ion » era de o rezistenţă fizică impresionantă, ascultător şi cinstit, condiţionat însă că cel ce îl comanda să fie şef adevărat.
Educat pentru timpul de atunci, cu şcoala completată fericit în armată, « Ion » fusese chemat să-şi apere ţara. Nu avea pregătirea şi educaţia tineretului de astăzi. Pentru el cuvântul de « Ţară » era la fel cum ai rosti pâine sau apă. Orizontul lui era străjuit de mica lui gospodărie ţărănească, în care se afla căsuţă cu cerdac, soţia lui bălăioara şi cei doi-trei copilaşi pe care îi îndrăgea că pe lumina ochilor. Ţara lui « Ion » era şi râul din vale şi plopii de pe marginea drumului ce duceau în sat, livada cu vişini şi cerul albastru de vară. Toate acestea la un loc, pentru « Ion » era PATRIA ROMÂNĂ. De aceea, « Ion » de atunci avea conştiinţa datoriei de îndeplinit, de a merge înainte în istorie cu ţara după el ! Nu-l căutaţi în ziarele vremii, nici în răsunătoarele ordine, fiindcă nu-i veţi găsi numele. Cel mai adesea îl veţi găsi pe crucile înnegrite din cimitire, întrucât « Ion » a fost totdeauna un simbol al jertfei!. Cam aşa era ostaşul cu care am luptat alături în acel pustiitor război din mijlocul secolului XX !
Fii binecuvântat ostaş roman cu înaltul grad de SOLDAT pe epoleţi-trecutul, prezentul şi viitorul României ! »
General maior (r) Iordache OLARU
