De la șefia UTC, în fruntea diplomației românești, apoi al Serviciului de Informații Externe, iar acum, în fruntea Guvernului României. Mihai-Răzvan Ungureanu se trage dintr-o familie de evrei intelectuali din Iași.
Tatăl său Ștefan Ungureanu a fost profesor de chimie-fizica la Universitatea din Iași, viceprimar și mai apoi director la Agenția Locală de Conservare a Energiei. Fiul, fost membru supleant al CC al UTC este doctor în istorie. Revoluția l-a prins la conducerea Uniunii Studentilor Comunisti din Romania, zdrobindu-i cariera de partid. In anii 90 tânărul Ungureanu a fost lansat în conștiința publică, drept o stea a intelectualității românești de regretatul Iosif Sava. Seria seratelor muzicale includea dialoguri purtate cu oameni politici, oameni de arta, filozofi, muzicieni, instrumentiști, care în ani 1990 erau la începutul carierei. CV-ul istoricului M.R. Ungureanu este impresionant. Presa a relatat că studiile și cariera șefului SIE sunt strâns legate de organizațiile Soroș și de cele iudaice ale magnatului Mark Rich. Apartenența sa (ca lider) la organizatiile Soroș din România, ca și la organizațiile iudaice, a făcut ca, fără să fi avut în nici un fel o viață politică activă (după cum singur mărturisește), să fie chemat a fi ministru de externe al României în 2004, notează Cornel-Dan Niculae în cartea sa intitulată ”Politica Filo-Sionistă a României în fața Europei și a lumii”. Dealtfel, volumul trei al cărții este ilustrat pe copertă cu poza ministrului Ungureanu cu mâinile pe Zidul Plângerii și cu chipa pe cap.
Cât a fost la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, Ungureanu a respectat întru-totul omerta securității. Nu s-a făcut nici un fel de reformă în MAE, ba chiar mai mult, sub ministeriatul lui s-au petrecut evenimente îngrijorătoare. Răpirea din Irak și scandalul declanșat de scrisoarea semnată de ambasadorul Cristian Colteanu sunt doar două din evenimentele care au dovedit fidelitatea Ungureanului față de Președinte. Totul a culminat cu arestarea celor doi muncitori români acuzați de spionaj într-o bază americană din Irak, despre care premierul Tăriceanu a aflat din … presă. Ungureanu, prins în lupta dintre palate, părea o victimă sigură, un soi Petre Roman al peneleului surghiunit la Institutul de Studii Liberale. Ulterior, el s-a autosuspendat din calitatea de membru al PNL pentru a pleca la Viena ca reprezentant special la Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei. Nimic altceva decât o școală de securiști europeană și, în același timp, prilejul unui nou scandal financiar de această dată. Surse din cadrul Serviciului de Informații Externe ne-au relatat că Mihai-Răzvan Ungureanu hoinărea în voie încă de când era secretar de stat prin birourile Centralei SIE și prin unele case conspirative din jurul Ministerului Afacerilor Externe. Intrebat dacă vreun secretar de stat sau ministru are dreptul să se plimbe hai-hui prin clădirile SIE, fostul șef al spionilor externi, Cătălin Harnagea s-a arătat extrem de surprins: Nici măcar angajații instituției nu au voie să se plimbe de capul lor prin birouri, iar, în ceea ce privește casele conspirate, acestea sunt frecventate numai de agenții sub acoperire sau ofițerii care îi coordonează. Prim-ministrul dacă vine, își anunță din timp vizita. Așadar, stăpânul serviciilor Traian Băsescu nu și-a lăsat sluga din brațe, din motive lesne de înțeles. L-a propus pe Ungureanu la șefia spionajului extern.
Ungureanu și ”Episodul japonez”
Directorul SIE cunoaște problemele grave cu care se confrunta diplomația și spionajul extern românești, încă de pe vremea când era secretar de stat MAE. In această calitate, Ungureanu a avut parte în anul 1999 de o primă vizită oficială în Japonia, unde a dat piept cu gerontocrația japoneză și cu mafia securistă din cadrul Ambasadei Romaniei la Tokio. O reprezentanță condusă la vremea aceea de generalul Marin Valcea, un greu al Securității comuniste. Deși avea datoria să aranjeze toate detaliile vizitei, Valcea nu a mișcat un deget. Presa centrală a comentat pe larg eșecul vizitei.
Japonezii sunt conservatori. Vârsta înseamnă o garanție a experienței și profesionalismului. Pozițiile de top din diplomația niponă sunt ocupate de persoane cu vârste înaintate. Vârsta și fizionomia lui Răzvan Ungureanu nu le inspira competență. Fără o pregătire prealabilă, codul diplomatic japonez nu a fost respectat. Japonezii nu au dat doi bani pe tânărul secretar de stat, care a stat umil prin ambasadă. Securistul, doar s-a făcut că îi aranjează întâlnirile tânărului diplomat. Ion Iliescu, venit in vizita oficială în același timp, a fost tratat împărătește, consulul onorific Kobaiashi funcționând pe post de sponsor. Rețeau generalilor din ambasadă (Staicu Ștefănel, Valeriu Ruset, Nicu Manolache) avea relații excelente cu fostul președinte Iliescu, dar și cu Traian Băsescu. Valcea și niponul i-au aranjat fostului președinte, conferințe de presă la universități din Tokio și Yokohama. Ungureanu a zăcut în ambasadă.
Desi a iesit șifonat din această experiență, tânărul secretar de stat a avut parte de noi prieteni. Domnișoara Anca Mântulescu (de care nu s-a mai lipsit nici când a ajuns ministru de externe), traducatoare de limbă japoneză în locul lui Petre Stoian și familia Neagu. Aurelian Neagu, secretar II în ambasadă, se avea la cuțite cu Marin Valcea, dar era prieten la cataramă cu Băsescu. Fostul șef MAE a evitat orice comentariu despre pățaniile sale nipone. Cuplul Băsescu-Ungureanu l-au numit în 2005 ambasador în Japonia pe Aurelian Neagu, un individ care nu trecuse la data numirii în post de gradul de consilier MAE. Gabriela a ajuns șefă de direcție în MAE. A fost mazilită odată cu protectorul ei, la începutul anului 2007.
Sponsorii lui Mihai-Răzvan Ungureanu
Numele: Marc Rich. El este numitorul comun al oligarhilor ruși cu interese în România. Are triplă cetățenie: israeliană, spaniolă și elvețiană. La cea americană a renunțat, fiind urmărit 18 ani de FBI, după ce în 1983 a fost acuzat de evaziune fiscală și comert cu ”inamicul sovietic”. S-a ridicat din tranzacții internaționale tenebroase și este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj.
Majoritatea firmelor anonime ale ”elitei de carton” rusești au fost înființate în cantonul elvetian Zug. Acesta este locul de unde, ca un păianjen, Rich și acoliții săi își conduc operațiunile mondiale. Tot în Zug sunt înregistrate și companiile paravan prin care oligarhii ruși au preluat o felie din economia României ajutați de oligarhia trădătorilor din România. Rich a încercat să obțină rafinăria Petromidia, plasată strategic: aproape de spațiul ex-sovietic, dar și de Orientul Mijlociu, zone foarte bogate în țitei.
Liderul sindical Tâncău: ”Era prin 1993 când s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinăriei. A fost o afacere serioasă, Rich a vrut să cumpere. Nu s-a ajuns fiindcă n-au vrut să vândă. S-a opus, din câte știu eu, un secretar de stat pe domeniul petrochimic”. Petre Roman completează: ”Rich nu a reușit să cumpere fiindcă guvernul Văcăroiu nu era atașat de ideea de privatizare în sine”. Contra privatizării au fost și sindicaliștii lui Tâncău, care se temeau că își vor pierde, mulți dintre ei, locurile de muncă.
De la momentul acesta s-au acumulat pierderi imense, până la privatizare, adaugă fostul premier Roman. In iunie 1997, ”gaura neagră” Petromidia avea datorii de 300 de milioane de dolari, fiind, practic, în sapă de lemn. In același an, compania controlată din umbra de Rich, Glencore AG, face un parteneriat strategic în România. Asociații lui Rich erau Dan Voiculescu și Ștefan Mărgineanu (fost ofițer DIE), patron în industria metalelor. La sediul companiei lui Voiculescu, ”locotenentul” lui Rich, Willy R. Strothotte, anunța perfectarea consorțiului Glencore-Grivco-Metanef (firma lui Mărgineanu). Trioul punea la bătaie 650 de milioane de dolari pentru privatizări în România în petrol și metalurgie feroasă și neferoasă. Oficiosul PDSR ”Dimineata” din 28 august 1997 consemna sec: ”Nu a fost dezvăluit nici numele consorțiului și nici aportul de capital, în procente, al celor trei societăți”. Voiculescu și paravanul lui Rich s-au înscris în cursa pentru Petromidia, rafinăria râvnită de magnat încă după Revoluție. De data aceasta, în perioada 1998-2000, escrocul internațional a pierdut cursa în fața Rompetrolului lui Dinu Patriciu. Glencore a pierdut și cursa pentru Petrom, care a revenit, în anul 2004, austriecilor de la OMV.
“Luați mâna de pe controlul politic al tării !”. Aceasta a fost fraza cheie a unui mesaj public al Președintelui cu adresă directă către Cartelul Oligarhiei. Cartelul burgheziei roșii, a oportuniștilor și foștilor nomenclaturiști s-a constituit în cadrul Marelui Jaf Național care a debutat sub patronajul lui Iliescu și Roman și a continuat neîncetat până astazi.
Cristian Vultureanu
06.02.2012
