Prin decizia dată în cauza Arras și Alții c. Italia, la data de 14.02.2012 (plângerea nr. 17972/07), Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil), având în vedere că modificările legislative intervenite au afectat procedurile civile înaintate de reclamanți cu privire la ajustarea pensiilor de care beneficiau.
In fapt, reclamanții, Antonio Arras, Celestina Dede, Alessandro Dessi si Bachisio Zizi, sunt cetățeni italieni, născuti în 1939, 1933, 1933, și respectiv în 1925, domnul Arras si domnul Dessi fiind, în prezent, decedați. Aceștia au fost pensionați înainte de 30 decembrie 1990, fiind foști anagajați ai Băncii Di Napoli, un grup bancar care inițial a fost public, iar apoi a fost privatizat.
Înainte de 1990, Banca Di Napoli a fost supusă sistemelor de protecție socială exclusivă, prin care angajații lor au beneficiat de un mecanism de asigurare mai favorabil decît cel prevăzut de sistemul general de asigurare obligatorie. În special, creșterea anuală a pensiei a fost calculată pe baza creșterilor salariale ale angajaților care lucrau în grade egale de serviciu (perequazione aziendale). O dată cu privatizarea băncilor publice, în 1990, regimurile exclusive de pensii au fost înlocuite cu cele integrate. O reformă parțială a pensiilor a avut loc în 1992.
În 1993, un număr de foști angajați au intrat într-o dispută cu Banca Di Napoli cu privire la aplicarea unor prevederi ale noii legislații din 1992, susținând că acestea au fost interpretate în sens larg. Banca a încercat să suprime regimul exclusiv al pensiilor, ceea ce a dus la pensii mai puțin substanțiale, de asemenea, și în ceea ce îi privește pe cei care erau deja pensionați.
Pensionarii, în calitate de reclamanți, au instituit procedurile civile de contestare a acțiunilor Băncii Di Napoli, solicitând Curții să constate că au avut dreptul de a păstra sistemul perequazione aziendale, dat fiind că erau deja pensionați în 1992, data la care au fost adoptate legile, și să oblige Banca la plata sumelor neefectuate. Argumentele reclamanților au fost susținute de diferite jurisdicții, inclusiv Curtea de Casație și, mai precis de camerele reunite ale acesteia.
Modificările legislative ulterioare au culminat cu adoptatea Legii nr. 243/04, prin care angajații pensionați ai Băncii Di Napoli nu mai puteau beneficia de sistemul exclusiv al pensiilor, cu efect retroactiv din 1992.
În 1996, reclamanții au demarat proceduri judiciare asemănătoare celor îndeplinite anterior de către ceilalți pensionari. Tribunalul Napoli, precum si Curtea de Apel Napoli, au hotărât în favoarea reclamanților. Curtea de Casație a schimbat aceste decizii în 2006 și a considerat că instanța de apel nu putea lua în considerare Legea nr. 243/04, care nu era încă în vigoare la data pronunțării sale, fiind vorba de o lege de interpretare care se aplica retroactiv. Această lege prevedea că, începând din 1994, sistemul legal al creșterii pensiilor în funcție de nivelul de trai trebuia să se aplice tuturor pensionariilor, indiferent de data pensionării lor.
În 2007, Curtea de Casație a sesizat Curtea Constituțională cu privire la 2 cauze civile diferite. Curtea Constituțională a admis legitimitatea Legii nr.243/04 și a confirmat natura interpretativă a normei, chestiune admisă, de asemenea, și de anumite jurisprudențe. Legea a fost contestată rezonabil deoarece scopul ei era acela de a obține recunoșterea unui tratament egal și omogen al tuturor pensionarilor în regimurile actuale de integrare.
Reclamanții au susținut, în baza articolelor 6 § 1 ( dreptul la un proces echitabil ), 14 (interzicerea discriminării ) și art.1 din Protocolul nr.1 ( protecția proprietății ), că au fost subiectul unei ingerințe legislative în procedurile aflate în curs.
În drept, problema ridicată de reclamanții în cauză a fost, fundamental, una ce ține de procesul echitabil, Curtea considerând că responsabilitatea Statului a fost angajată atât în calitatea sa legislativă, afectând rezultatul judiciar al litigiului, cât și în calitatea sa de autoritate judiciară, caz în care dreptul la un proces echitabil a fost încălcat, inclusiv în cauzele de drept privat între persoanele private.
În realitate, adoptarea legii nr. 243/04, a determinat apariţia litigiilor, iar aplicarea acesteia de către diferite instanțe ordinare a făcut inutilă continuarea litigiilor de către reclamanți. În consecință, nu s-ar putea spune că a fost respectată egalitatea armelor între cele două părți private, din moment ce statul a decis în favoarea uneia dintre părți atunci când a adoptat legislația. Curtea a reiterat faptul că doar motivele imperative de interes general ar putea justifica ingerințele legiuitorului în administrarea jusției.
În timp ce armonizarea sistemului de pensii ar putea fi acceptat ca un motiv oarecare de interes general, acesta nu este suficient de convingător pentru a depăși pericolele inerente în aplicarea legislației a posteriori. În absența unui astfel de motiv, de natura să justifice ingerința legislativă, care s-a aplicat retroactiv și a determinat rezultatul procedurilor în curs între părțile private, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
Reclamanții au susținut că, deși persoanele care au împlinit vârsta de pensionare si persoanele care încă erau angajate au fost în situații diferite, schimbările intervenite le-au acordat acelaşi tratament. Curtea a considerat că justificarea Guvernului, de a nu face distincție între ele, a fost obiectivă și rezonabilă. Curtea a observat că obiectivul Legii nr. 243/04 a fost acela de a realiza egalitatea de tratament a tuturor pensionarilor și a reamintit marja largă de apreciere, de obicei permisă statelor membre în ceea ce privește strategia economică sau socială.
În plus, reclamanții au susținut că au fost discriminați în raport de alți pensionari anterior angajați de alte bănci publice. Curtea a constatat că, datorită istoriei băncilor în sistemul italian, angajații Băncii Di Napoli nu s-ar găsi într-o poziție similară cu cea a angajaților altor bănci publice.
În ceea ce privește afirmația reclamanților referitoare la faptul că a existat în continuare o discriminare între pensionarii Băncii Di Napoli ale căror proceduri interne s-au terminat înainte de schimbarea jurisprudenței și cei ale căror proceduri se află în curs, Curtea a considerat că, în special, având în vedere marja largă de apreciere acordată statelor în această sferă, alegerea datei limită ar putea fi evaluată în mod rezonabil și justificată obiectiv. În consecință, Curtea a respins, ca fiind vădit nefondate, plângerile reclamanților în temeiul articolului 14.
Curtea, reiterând că autoritățile naționale sunt mai bine plasate în a decide care este interesul general, a acceptat că adoptarea legii nr. 243/04 a urmărit interesul general de a armoniza sistemul de pensii, tratând toate persoanele în mod egal.
În timp ce Curtea a a subliniat contextul specific al schemelor de securitate socială, ce reprezintă expresia unei societăți solidare cu membrii ei vulnerabili, a observat că pensia de baza a reclamanților nu a fost afectată de Legea nr.243/04 , ci a fost pierdută doar cea mai favorabilă creștere potrivit regimului exclusiv de pensii.
În consecință, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 și a respins plângerea fondată pe acest temei, ca fiind în mod vădit nefondată.
În baza articolului 41 din Conventie, Curtea hotărât că Italia trebuie să plătească daune patrimoniale si daune morale, în valoare de 9000 de euro moștenitorilor domnului Arras, 5,500 de euro domnișoarei Dede, 6,000 de euro moștenitorilor domnului Dessi și 30, 000 de euro domnului Zizi, precum și cheltuieli de judecată în valoare 19, 000 de euro reclamanților.
Anca ACHIM
