Q Magazine: Domnule general, la vremea instalării dumneavoastră la cârma Armatei, în 1990, circula următoarea butadă: „Armata a făcut trecerea de la bocanc la pantof", cu referire evidentă nu numai la eleganţa afişată, ci şi la eleganţa actului de comandă! Vă consideraţi a fi un aristocrat?
Victor Stănculescu: Probabil că aveam o politeţe care-a generat aceste vorbe, îmi plăcea să fiu îmbrăcat frumos, să vorbesc mai multe limbi (engleză, franceză, germană şi maghiară, n.r.), pe care nu le-am învăţat degeaba, şi eram destul de politicos şi cu bărbaţii, şi cu femeile, cântam la pian şi am mai fost şi preşedintele unei Federaţii de Echitaţie. Dincolo de aceste butade, să ştiţi că familia mea a avut o tradiţie. Bunicul meu a fost general, fratele lui a fost moşier, tatăl şi unchiul meu au fost ofiţeri de aviaţie, unul la aviaţia „de uscat", iar celălalt la hidroavioane, un unchi comandant de Regiment A.A. în Braşov, pe timpul războiului, altul comandor de Marină, ofiţer secund pe Bricul Mircea, de la Hamburg la Constanţa. Pot spune că sunt ultimul mohican al acestei familii şi probabil că de-aia au şi dorit să taie această „coadă a mohicanului", să întrerupă această tradiţie.
Q: Există vinovaţi pentru sutele de morţi de la Revoluţie? Sau, mai bine spus, vor fi ei găsiţi vreodată?
V.S.: Eu plec de la ideea celor 3-R: Revoluţie, Revoltă, Răscoală. Ce-a fost atunci decideţi dumneavoastră! Sau, mai bine, să-i lăsăm poporului această libertate de decizie! Dar, referitor la vinovaţi, la noi, există vinovaţi în toate domeniile şi îi şi căutăm, dar nicăieri nu s-a finalizat găsirea lor. Doar în cazul meu s-a finalizat, deşi nu sunt vinovat, căci eu nu am dat niciun ordin. Nici măcar nu trebuie să fii militar de carieră, trebuie doar să fi făcut serviciul militar, ca să îţi dai seama că există o neconcordanţă: eu am ajuns la 16.30 în Aeroportul Timişoara şi deja se raporta către generalul Guşă că se trăgea şi că se duc lupte, iar apoi, după abia două ore, am ajuns în oraş, la Divizie, adică la 18.30, conform Jurnalului de Luptă al Diviziei. Păi, atunci cum poţi să-mi spui mie că eu le-am dat arme şi că eu i-am înarmat? Eu, care aveam alte sarcini în Armata Română?
Dacă omenirea a fost salvată prin moartea unui om...
Q: Cine le-a dat arme şi cine i-a înarmat? S-au încălcat treptele ierarhice, s-au transmis şi primit ordine peste tot lanţul de comandă. Inclusiv ministrul Milea s-a apucat să transmită ordine, peste capul Armatei de la Craiova, direct Diviziei de la Timişoara.
V.S.: Eu am căutat mereu, din '89 încoace, să văd cine este în spatele cortinei. Şi nu-i găsesc şi încep să obosesc căutându-i. Căci, practic, din partea societăţii româneşti eu nu am avut niciodată vreun reproş. Inclusiv la Timişoara, unde am depus noul Jurământ Militar, în 1990, alături de militarii garnizoanei de acolo, nu am primit niciun reproş din partea timişorenilor. Asta e istoria!
Se spune că, atunci când am ajuns la Timişoara, am preluat comanda trupelor, le-am instruit, le-am înarmat, am distribuit muniţie şi am dat ordin să se tragă. Asta este baza condamnării mele. Şi totuşi, eu nu ştiu, până în ziua de azi, de ce sunt eu aici! (La închisoare, n.r.) Se făcuse pe vremea aia, în 1990, chiar o comisie specială la Timişoara, la ordinul premierului Petre Roman, pentru a-mi studia actele şi acţiunile. Concluzia acestui dosar, de tip civic, a fost clară: Stănculescu nu avea nicio treabă cu represiunea de la Timişoara. Unde este acest dosar? Nu ştiu! A dispărut. Chiar am vorbit cu femeia care l-a redactat! Ăia de la comisie au spus că i l-au dat lui Petre Roman, Petre Roman a spus că i l-a dat lui Voican-Voiculescu, acest Che Guevara al României! Totul este în ceaţă. Şi atunci mi-am spus că dacă omenirea a fost salvată prin moartea unui om, pot şi eu salva onoarea Armatei şi să stau aici! (La Jilava, n.r.)
Am fost degradat, de la gradul de general de Armată (deşi Militaru are pe cruce acest grad, n.r) la gradul de soldat. Eu nu mă simt degradat şi nici militarii mei nu mă consideră degradat. Nici măcar aici, la închisoare, nu mă simt degradat. Eu sunt generalul Stănculescu! Recunosc, eu am deranjat! Deoarece nu am acceptat anumite ordine şi pentru că am fost slobod la gură! Căci, deşi am făcut Revoluţia ca să fim liberi să putem vorbi, uite că a vorbi deranjează pe mulţi!
Q: Aveţi ceva să vă reproşaţi, domnule general?
V.S.: Nu-mi reproşez că am făcut ceva, ci că nu am făcut alte lucruri pe care trebuia să le fac. Într-una dintre primele mele declaraţii din decembrie 1989, am spus că nu accept ideea stabilirii unui regim militar, lucru care mi s-a reproşat ani buni după aceea, mai ales la schimbările de preşedinţi sau către finalul mandatelor lor. În opinia mea de atunci, ţara avea nevoie de linişte pentru reconstrucţie, nu de un regim militar. Eu văzusem în 1975, în Portugalia, Revoluţia Garoafelor Roşii şi am considerat că aşa trebuie să fie făcută o revoluţie, fără violenţă, fără regim militar. Atunci am avut o ciocnire dură cu cei care au forţat schimbarea, dar şi cu acei militari care nu au fost de acord cu mine, care n-au vrut să avem o comandă unică a Armatei. Mă refer la grupurile de la Comitetul Central sau la comandantul Garnizoanei Bucureşti, generalul Chiţac, sau la alţii. Toţi s-au repezit atunci la Televiziune, or, Armata nu se conduce de la televizor, aşa cum nu cred nici astăzi că generalul Guşă şi generalul Vlad au condus Armata de la Comitetul Central. Practic, vorbim despre patru poli de putere în Armată: la minister, la Marele Stat Major, la Comitetul Central şi la Televiziune.
Q: Recent, preşedintele Băsescu a anulat, prin decret prezidenţial, titlul de „Erou al Revoluţiei" pentru colonelul Trosca, ofiţerul USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă) ucis în faţa Ministerului Apărării, în decembrie 1989, pe considerentul că CNSAS a decis că Trosca a făcut „poliţie politică". S-a spus atunci că incidentul a fost o răzbunare a generalului Militaru. Cât adevăr există în această poveste?
V.S.: Am vorbit de multe ori cu el, ultima dată chiar în septembrie, înainte de condamnarea mea din octombrie, pe alte teme, evident, dar asta (decretul preşedintelui Băsescu, n.r.) este o mare neînţelegere a istoriei, a momentului, dar şi a omului. Trebuie să se deosebească limpede munca de informaţii militare şi activitatea de poliţie politică. Colonelul Trosca a fost unul dintre cei care au cercetat, documentat şi descoperit faptul că Militaru a avut legături cu KGB-ul. Iar Militaru i-a plătit poliţa. Ca drept dovadă, imediat după ce a fost instalat ministru, Militaru a ordonat Arhivelor Militare să găsească dosarele („Corbu 1", „Corbu 2") şi să le distrugă.
Ceea ce nu se cunoaşte este că, pe 22 decembrie, în Drumul Taberei, la sediul de pe atunci al Ministerului Apărării, momentul a fost următorul: în jurul orei 20.00, în biroul ministrului Apărării erau Iliescu, Militaru şi Stănculescu, iar Militaru insista telefonic, vehement, la generalul Ardeleanu, ca cei de la USLA să vină cât mai repede la Ministerul Apărării. Chiar şi la sugestia mea de a nu-i aduce în faţa ministerului, din cauza nopţii şi a nesiguranţei de pe Drumul Taberei, Militaru a ordonat din nou ca USLA să ajungă în faţa ministerului, comentând chiar că „trebuie să arate că sunt fideli Revoluţiei". În momentul în care USLA a fost atacată, i-am spus lui Militaru: „V-am spus că se va întâmpla o nenorocire?", iar martor este preşedintele Iliescu. Şi atunci, cinic, Militaru mi-a declarat: „La război, ca la război. Ce, nu li s-a întâmplat şi americanilor să-şi bombardeze propriile trupe, la debarcarea din Normandia?".
Triunghiul Iliescu, Stănculescu, Militaru este martor. Doar că Militaru a plecat, liniştit, în lumea celor drepţi. Cât or fi ei acolo de „drepţi"! Dar Militaru a dorit răzbunare completă împotriva ofiţerului care l-a deconspirat, o umilinţă completă, prin batjocorirea cadavrului acestuia, arderea lui, decapitarea şi expunerea publică. Ăsta era caracterul lui. Totuşi, daţi-vă seama că vorbim despre un general care-a terminat liceul când deja era comandantul Armatei I. Episodul de atunci a părut un episod violent. Dar românii nu sunt violenţi.
Revenind la Revoluţie, unul dintre motivele haosului era tocmai dublarea comenzii Armatei de către Militaru, care, refuzând comanda unică din biroul ministrului, a plecat la Marele Stat Major (în aceeaşi curte) împreună cu Guşă, Eftimescu şi amiralul Dinu (care nu a mai îndrăznit de atunci să mai vorbească cu mine, probabil de frică), de unde au bulversat întreg lanţul de comandă. Practic, militarii nu mai aveau, la un moment dat, în cine să aibă încredere: în Stănculescu, care acţiona ca ministru al Apărării, sau în grupul lui Militaru?
Iar episodul „Trosca-USLA" nu este singular, nu este unicul moment halucinant. Nimeni nu a dorit să investigheze şi alte momente ciudate întâmplate. Fac referire, în primul rând, la ordinul emis de la Marele Stat Major din 25 decembrie, acela de doborâre a elicopterului în care mă aflam deasupra Târgoviştei, sub pretextul că era un elicopter terorist (noroc cu Kemenici, că avusesem cu el o discuţie telefonică înainte de a pleca spre Târgovişte). Oricum, nici în Bucureşti nu am avut lipsă de evenimente, atacul direct asupra TAB-ului în care mă aflam pe Drumul Taberei, la întoarcerea spre minister, este o bună dovadă în acest sens.
Spionii din Armată - adevăr
Q: Spionii din Armată: legendă sau adevăr ?
V.S.: Nu e legendă, este adevărul curat. Şi ei erau de două tipuri. Unii dintre ei se întorseseră de la studii, din URSS, căsătoriţi cu rusoaice. Am avut şi eu, de exemplu, un subordonat, la Direcţia de Comerţ Exterior a Armatei, un colonel-inginer care se însurase cu o rusoaică.
Alţii, în schimb, tot de la cursurile din Rusia, se întorceau cu grade şi cariere fulminante. Dar ăsta este obiceiul: orice ţară preia cei mai buni studenţi şi-i foloseşte în interesul statului care i-a şcolit. (Colonelul Gaddafi şi-a făcut studiile în Marea Britanie în 1968, iar în 1969 a condus lovitura de stat!)
De exemplu, la Făgăraş se instruiseră câteva sute de tineri ai celor două partide din Rhodesia care-şi disputau supremaţia: ZANU (Zimbabwe African National Union) şi ZAPU (Zimbabwe African People's Union). Când am fost consilier militar în Zimbabwe, ştiam de la Securitate cu cine pot colabora acolo dintre aceşti tineri ofiţeri, care erau „oamenii" lor, ai Securităţii. Deci, inclusiv România a procedat în acest fel. După 1990, nu mai ştiu care-a fost situaţia acestor ofiţeri acoperiţi, dar vă pot spune că, înainte de 1990, Departamentul Securităţii Statului, Ministerul Apărării, prin Direcţia de Informaţii a Armatei, şi Ministerul Comerţului Exterior destinau „cadre" de specialitate, dintre cei mai buni, pentru a îndeplini funcţii de consuli şi reprezentanţi comerciali pe lângă ambasade.
Alt exemplu este unul dintre şefii de după 1995 ai DGIA (Direcţia Generală de Informaţii a Armatei), care fusese, la începutul carierei, trimis de mine în Egipt pentru a se ocupa de problema exportului românesc de tancuri, după care a lucrat şi la NATO, finalizându-şi carierea ca şef al serviciilor de informaţii ale Armatei. Toate aceste lucruri nu sunt nişte elemente senzaţionale sau nişte fapte care nu trebuiau făcute. Este un sistem de care se foloseşte orice stat, orice etnie. Şi chinezii, şi americanii, şi britanicii au aceste proceduri.
Q: Africa de Nord şi violenţa?
V.S.: Ruşii au dat armament afganilor pentru a trage în americani, iar mai târziu, în NATO şi în Coaliţia Multinaţională, iar americanii i-au înarmat pe talibani pentru a lupta împotriva ruşilor. Astea au fost luptele din spatele cortinei! Ceea ce se întâmplă acum în nordul Africii pare să fie o reeditare a evenimentelor din decembrie, dar este doar o aparenţă. Formele de violenţă la care vă referiţi par de multe ori asemănătoare, dar cauzele şi motivele care le inflamează sunt foarte diferite. De exemplu, dintre toate statele care-au ieşit în afara plasei URSS-ului, noi am fost cei mai violenţi.
Înzestrarea Armatei
Prin funcţia pe care am deţinut-o, de şef al Direcţiei de Înzestrare a Armatei, am avut legătură cu toate ţările arabe: Maroc, Tunis, Algeria, Libia, Egipt, Iordania, Siria, O.E.P. (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) şi Irak. Am ajuns să fiu chiar consilier militar şi pentru restructurarea armatei al lui Robert Mugabe. De fapt, a fost interesant că m-am dus în Rhodesia şi am nimerit în Zimbabwe, schimbaseră numele ţării între timp! Am fost decorat şi de către egipteni, spanioli, iordanieni, cu totul 18 medalii şi ordine străine! Armata Română ajunsese chiar, dacă vă puteţi da seama, să livreze către URSS, la un moment dat, 600 de TAB-uri pe an, pe un contract de cinci ani. Adică 3.000 de TAB-uri româneşti ajunse în Siberia, într-o perioadă foarte scurtă de timp. Asta era într-un fel de „barter", la schimb pe tehnică sau chiar alimente.
Am ajuns, la un moment dat, chiar şi în Iran. Dacă vă amintiţi, una din legendele Revoluţiei era că Ceauşescu a fost împins să plece în Iran, după un plan al Securităţii, care l-ar fi convins că există un mare contract de afaceri cu Iranul, pe care eu nu îl cunosc, şi că era imperios necesar ca el să fie la Teheran pentru a parafa acest acord. Nu ştiu ce s-a întâmplat ulterior, că nu am mai aflat, după Revoluţie, concluzia acestui „plan economic". Oricum, discuţiile cu ei începuseră relativ târziu, în 1988. În 1989, cinci piloţi iranieni, care fuseseră deja instruiţi pe avioane construite în SUA (nu vă miraţi, companiile comerciale vând oricui plăteşte bine!), au venit în România pentru a vedea IAR-93, pe care-l făceam noi cu iugoslavii. Şi le-a plăcut şi au vrut să încheie contract pentru 100 de avioane. Culmea, ideea nu a fost a noastră, a militarilor, ci a celor care proveneau din vechea echipă a lui Pacepa, care era interesată de fenomenul producţiei militare.
Şi, că tot veni vorba despre Pacepa, singura întâlnire a mea cu el a fost atunci când a adus, din Germania, un motor de tanc (posibil Leopard) de 800 de cai-putere. Atunci a fost singura mea întâlnire cu el, la sediul Ministerului de Interne, când am preluat motorul adus din Germania, pe care l-am dus la Uzinele „23 August" (uzinele Faur, n.r.). Aşa a apărut mai târziu, bineînţeles, şi cu alte îmbunătăţiri, a doua variantă de tanc românesc, T.R. 800 (iniţial, T.R. avusese un motor de 580 c.p., n.r.). Tot în vremea aia, Ceauşescu îşi permitea să trimită în Vietnam 25.000 de pistoale mitralieră AKM, mii de pistoale şi aruncătoare de grenade anti-tanc... gratis!
Merg mai departe şi spun: România producea pe vremea aia cel puţin trei tipuri de blindate de luptă, aparatură radio şi radiolocaţie, două tipuri de elicoptere de luptă în cooperare cu francezii (pe care le-am şi vândut în Sudan) şi un avion de luptă în cooperare cu sârbii. Pe vremea aia eram capabili. Fenomenul invers, astăzi, este interesant: România nu se mai înzestrează, ci aşteaptă, ca membru NATO, să fie apărată de către occidentali. Nu mai avem avioane pentru supravegherea spaţiului aerian, tehnica învechită nu am înlocuit-o cu nimic, dar, dincolo de toate, partea cea mai proastă nu este absenţa capacităţilor de producţie în industria militară, ci tocmai lipsa capacităţilor de cercetare ştiinţifică în domeniul militar. Uite-aşa s-a distrus industria de apărare, care a adus după sine, evident, şi fuga specialiştilor noştri, fie în alte zone ale economiei, fie în afara ţării.
Acum vorbim despre cumpărarea unor avioane second-hand. M-au întrebat şi pe mine, acum mulţi ani, ce părere am: Puiu Paşcu şi cu Teodor Meleşcanu. Ceilalţi nu m-au băgat în seamă, deşi puteam să le mai dau nişte sfaturi. Ca exemplu doar, departamentul meu coordona activitatea a 103 fabrici care contribuiau la fabricarea unui tanc. Toate elementele se adunau la Uzinele „23 August" (Faur) pentru asamblare, de unde tancul pleca „pe şenile". Aveam pe vremea aia un fel de consorţiu, construit din fabrica de la Bacău, cei de la Craiova, cei de la elicoptere şi cu fabrica de motoare din Militari/Bucureşti, care făcea minuni. Am avut două tuneluri aerodinamice la standarde mult peste ale ruşilor, unul subsonic şi unul supersonic, care puteau funcţiona şi astăzi. Le puteam folosi şi azi sau le puteam închiria. Nu! Cel care-a avut nevoie le-a „ras", pentru a construi nu ştiu ce mall!
Alt exemplu erau Şantierele Navale de la Mangalia, Olteniţa, Turnu-Severin, Constanţa, care lucrau, făceau navele, blindatele şi vedetele fluviale. Acestea erau bune! Eu m-am opus cumpărării submarinului. Uitaţi-vă că stă fie la dană, fie pe doc, în aşteptarea a două milioane de dolari pentru schimbarea bateriilor. De câţi ani? M-am opus, deoarece e absurd să crezi că va ajunge România să facă jocurile pe-aici, atât timp cât avem şi Turcia, şi Rusia, iar acum şi Ucraina.
Suntem prea săraci pentru second-hand
Q: Rămânând în spectrul avioanelor second-hand, cum apreciaţi această expresie care apare permanent în deciziile CSAT: „Este dorinţa Aviaţiei Militare!"?
V.S.: Aceste „dorinţe" s-au perimat pe măsură ce, în timp, au fost sau nu acceptaţi specialişti la comanda Aviaţiei Militare. Metoda nu este românească, ci englezească, şi spune că suntem prea săraci ca să cumpărăm ceva vechi. Eu, ca fost şef al Înzestrării Armatei, gândesc astfel: fac un efort care mă va ajuta în timp să exploatez produsul, să reinstruiesc piloţii, să ne refacem tehnicienii, să îmi refac bazele aeriene. Putem să le remodernizăm încă de două-trei ori, trebuie să ne definim care să fie misiunile aviaţiei noastre.
Am discutat cu domnul Meleşcanu şi, anterior, cu Ioan Mircea Paşcu problema F16 second-hand, iar apoi am discutat şi cu Gripen (SAAB), direct. Aceştia au propus, şi am susţinut şi când eram ministrul Economiei, să importăm de la americani Boeingul, care avea nevoie de o bază tehnică puternică aici, la mijlocul drumului între Occident şi Orient, şi care putea fi ROMAERO. Aceasta după ce scosese pe piaţă peste 100 de aeronave. Dar acum nu mai ştim să facem efortul pe o anumită direcţie. Intră banii şi vedeţi că e ca şi pe un teren fără apă. Eu am susţinut Gripenul. E mai mic şi mai bun. Şi va asigura Craiova parte din producţie. Fabrica de motoare putea fi revitalizată şi aveam din nou o industrie performantă.
Îi sfătuiesc şi acum să nu cumpere avioane second-hand, căci noi, românii, suntem prea săraci ca să ne permitem aşa ceva. Mai bine cumpărăm ceva nou, pe care să-l mai upgradăm periodic, decât să cumpărăm ceva vechi, pe care să-l reparăm la fiecare zbor! Prefer să fac un efort care să mă ajute pe o durată lungă, să mă ajute să îmi refac bazele, să îmi reinstruiesc piloţii, să am şi un offset, chiar cu costul unor remodernizări, decât să fiu forţat, peste 10-15 ani, să renunţ la ele, aşa cum am renunţat la MiG-23 sau MiG-29. Aici vine vorba despre avioane de luptă, dar şi despre redefinirea misiunii aviaţiei noastre: de atac sau de apărare. Mai mult, ca om care provine din Industria de Apărare, un avion nou îmi permite să-mi dezvolt şi alte fabrici conexe, de exemplu, fabrica de la Craiova, care-i mobiliza pe români să facă ceea ce ştiu demult, încă de pe vremea lui Aurel Vlaicu: să construiască avioane!
Q: Cum au fost relaţiile dumneavoastră cu Armata în perioada aia tulbure din 1990?
V.S.: Am stat ministru al Apărării de pe 18 februarie 1990 până pe 30 aprilie 1991. Exista deja o problemă a cadrelor militare: Ceauşescu, dar mai ales Ceauşeasca, nu mai aprobaseră, în 1988 şi 1989, treceri în rezervă, la pensionare, deoarece nu mai aveau bani să plătească pensiile. Altă formă decât a lui Boc, dar, în esenţă, cam acelaşi lucru. Ideile sunt vechi, formele sunt noi! Mai mult decât atât, în 1989 nu s-au făcut avansări. O altă formă de a nu mări salariile. O idee simplă de tot, aceeaşi idee, dar cu alte metode! Eu a trebuit atunci, în 1990, să potolesc toate spiritele din Armată, toate avansările şi numirile în funcţii haotic făcute de Militaru. M-am apucat atunci să fac curăţenie!
Prima grijă a fost cea a pensionarilor cu care venise Militaru, cu studii în URSS, a doua grijă a fost refacerea ierarhiei militare (grade şi funcţii), căci deja începuseră să apară „umflături" în anumite zone. Evident că, în această situaţie, am avut şi anumite rezistenţe. Mi-a părut rău de unii dintre ei, dar mi-am amintit de ceea ce îmi spunea mama: „Când fierbi carnea, dacă vrei să faci o supă bună de vită, trebuie să-i culegi spuma aia care strică gustul supei".
La vremea respectivă, eu consideram că Armata trebuia curăţată şi că trebuie adusă liniştea în rândul militarilor. Asta dacă voiam să avem o Armată cât de cât posibil a funcţiona. Pentru că, să nu uităm, în 1989, din cei 280.000 de militari, 80.000 lucrau în economia naţională, şi asta s-a văzut la Revoluţie.
Trebuia să încep reaşezarea Armatei, nu mai puteam continua aşa cu aceşti „mohicani", chiar şi sub presiunea vechilor structuri. Trebuia atunci, în iunie 1990, când ne-am apucat de treaba asta, să îi trimitem acasă pe cei vechi şi să-i „mişcăm" pe poziţii superioare pe cei tineri. Atunci am şi declarat că, la momentul îndeplinirii criteriilor de vârstă, mă voi retrage. Lucru care s-a şi întâmplat în aprilie 1991: m-am retras. Dar, la o discuţie cu Petre Roman şi cu Ion Iliescu, „mi s-a gândit" un post în Economie. Atunci am luat cunoştinţă de privatizarea în stil românesc. Nu mai ştiu cine era ministru pe atunci, dar era interesant cum făcea privatizarea: „Tu cât eşti de mare? Te împart în patru! Tu eşti mai mic, te împart în trei. Tu eşti mai mare, te împart în şase". Aşa s-a judecat privatizarea în 1990.
Q: Vă mai puteţi raporta la fenomenul C.A.D.A. (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei)?
V.S.: În momentul în care am preluat funcţia de ministru, eu am găsit C.A.D.A. formată deja de furia acestor tineri şi neliniştiţi, în special din rândul celor frustraţi de neavansările şi nepromovările succesive din anii 1988-1989. Trist este că Militaru, confruntat cu această mişcare, a vrut să pună piciorul „pe Armată", şi nu „în Armată". Am găsit şi am preluat C.A.D.A. şi am lucrat cu ei noaptea, până târziu, pe problema asta a aranjării Armatei, pe probleme de regulamente, pe probleme de anulare a sumedeniei de ordine ale miniştrilor, care desfiinţau, practic, regulamentele, mai ales ordinele emise de Olteanu şi de Milea. Împreună cu aceştia am mers la un dialog cu cei trei candidaţi la preşedinţie, în mai 1990 (n.n., pe 19 mai 1990, generalul Stănculescu a dorit să se întâlnească inclusiv cu Marian Munteanu, dar evenimentele ulterioare au făcut imposibilă această întâlnire directă). Prima dată am mers să vorbim cu Radu Câmpeanu, apoi cu Coposu, şi doar la urmă cu Ion Iliescu. Ca să ştie ce vorbiserăm cu ceilalţi, înainte.
Ca ministru al Apărării, toată lumea trăgea de mine, dar eu am vrut să fiu neutru, să respect ceea ce ştiam despre Armată de la bunicul meu, nu de la alţii. Oricum, atunci, deja Armata începuse să fie parazitată şi începea să execute alte ordine decât cele date de mine direct. Sunt două defecte ale Armatei: că nu vorbeşte şi că execută fără crâcnire ordinele superiorului! Finalmente, fenomenul C.A.D.A. a fost desfiinţat de mine la ordinul lui Petre Roman, în iunie, ca urmare a unei dispoziţii venite de la Cotroceni.
Q: Puteţi face o paralelă între C.A.D.A. şi S.C.M.D. (Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate)?
V.S.: Înainte de 1990 aveam o Armată de 280.000 de oameni, în care, aşa cum era, te puteai plânge la un secretar de partid, la un secretar UTC pentru nevoile tale, puteai şi aveai voie să îţi spui nevoile. Acum, vedeţi şi dumneavoastră cum este!
Armata nu-şi trădează generalii
Q: Aţi fost eliberat, la un moment dat, pentru probleme de sănătate, dar cei de la Cancan v-au filmat într-un bar, la jocuri de noroc! Care este adevărul?
V.S.: Adevărul este că ieşisem de la cafeneaua lui Horaţiu Mălăele, care e alături de acest loc, vizavi de Universitate, şi că era prea frig să stau pe afară în aşteptarea maşinii care trebuia să vină să mă ia, am intrat acolo să mă încălzesc. Alt adevăr este că oamenii de la Cancan mi-au urmărit în acea perioadă toţi paşii: de ce merg cu metroul sau de ce merg la Teatrul Nottara! Şi-atunci am fost acuzat că am jucat la „păcănele" de către cei de la Cancan. Dar pe alţii, care-au jucat la ruletă averea ţării, nu i-a văzut nimeni.
Q: V-au uitat militarii? Vă simţiţi trădat de către Armată, domnule general?
V.S.: Niciodată. Armata nu poate şi nu cred că-şi va trăda vreodată generalii. Doar obedienţa poate face aşa ceva!
De îndată ce, în 1990, am fost în fruntea ei, Armata a înţeles ce vreau, iar ordinele mele au fost executate. Probabil că asta nu a fost pe placul multora! Într-adevăr, mai târziu, onoarea Armatei a fost călcată în picioare şi nu a fost reabilitată, dar, în loc de răspuns, aş pune o întrebare: de ce au fost transferate gradele de general către societatea civilă: cântăreţi, sportivi sau alţi artişti, sau primari, sau oameni politici? Mă întrebaţi despre factorul politic care se implică prea mult în fenomenul militar: poate că nu se implică, dar, dacă nu-ţi dă bani, ce faci?
Imediat ce am plecat de la Ministerul Apărării la Ministerul Industriilor, am şi început să fiu anchetat pentru casa mea de lângă Bucureşti, pe care am construit-o cu 30.000 de lei. Iar în 1997 a apărut problema cu Motorola. Scandalul a apărut, de fapt, ca o necesitate. În 1989 am tras unii în alţii tocmai din cauza faptului că nu aveam comunicaţii directe şi... Dumnezeu să îi ierte! (Regimentul de Gardă a dus lupte fratricide cu studenţii de la Academia Tehnică Militară, în Drumul Taberei, pe 22 decembrie, n.r.)
Acuma, m-au uitat! Atât! Am simţit asta atunci când am fost scos de pe lista de reprezentare a Armatei, adică acea listă a ofiţerilor şi generalilor invitaţi la diverse ceremonii militare. Totuşi, singurul care m-a invitat la diverse ceremonii a fost Ioan Mircea Paşcu. Era şi el exponentul unui mic grup de tineri politicieni social-democraţi care dorea creionarea unei anumite strategii de apărare mai solide pentru România viitoare. Evident că acest grup nu a avut succes, deoarece s-a ciocnit, inevitabil, cu mamuţii trecutului, mamuţii antediluvieni care, pentru prima dată în istoria lor, trăiau împreună cu oamenii, pe acelaşi teritoriu. De exemplu, în acei ani, Bârlădeanu, lucrător al Comitetului de Stat al Planificării, ajuns preşedinte al Senatului, s-a opus în mod public deschiderii către Occident, iar Petre Roman, care studiase în Franţa, a vrut să grăbească trecerea la economia de piaţă. Ca urmare, a venit a doua mineriadă, cea din septembrie 1991: „Aşa vrei? Noi nu suntem de acord!". Atunci a fost o discuţie întreagă la Cotroceni referitoare nu la căderea guvernului, ci la modul cum trebuie să i se spună poporului acest lucru. Şase oameni erau în biroul lui Iliescu atunci: Petre Roman, cei doi preşedinţi de Camere, Adrian Severin şi cu mine. Ca să vă faceţi o idee, problema lor nu era ce anume se va întâmpla cu ţara, ci cum să dea comunicatul de presă: guvernul a fost demis sau a căzut singur? Nu se putea spune că a fost forţat să plece! Iar comunicatul, dacă o să vă uitaţi, a fost emis în spiritul cerinţelor preşedintelui în funcţie la acea dată!
Q: România mai încearcă, timid, să recupereze din creanţele avute dinainte de 1989. Cum a fost generat scandalul Motorola?
V.S.: Armata a avut nişte „creanţe" la IPO Tulcea (Întreprinderea de Pescuit Oceanic). Pur şi simplu, am luat banii de acolo şi am cumpărat staţii radio de la Motorola. Nici nu exista ideea de licitaţie publică la vremea aia. Aveam nevoie pentru comunicare directă în câmpul tactic, pentru a nu se mai repeta ceea ce s-a întâmplat la Revoluţie. Iar tot contractul s-a făcut printr-o bancă din Marea Britanie, la un curs evident favorabil României. Dacă pe vremea lui Ceauşescu valoarea reală era de 56 de lei/dolar, acum vorbeam de 104 lei/dolar. Ăsta era cursul de schimb. Evident că toată tranzacţia a fost făcută cu aprobarea Guvernului României şi cu aprobarea guvernatorului Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, dar şi a ministrului de Finanţe.
M-au întrebat foarte mulţi atunci de ce Armata a luat bani din conturile IPO Tulcea. Acum pot să spun: flota de pescuit oceanic fusese arestată cu mai mulţi ani înainte în Mauritania, nu putea să scape de acolo, nu avea lichidităţi pentru datorii. Armata şi eu, personal, am primit ordin să ducem tratative ca să scoatem flota de pescuit de acolo în schimbul unor exporturi de armament. S-au făcut atunci exporturi de armament de peste două milioane de dolari către Mauritania, în contul datoriilor pe care IPO Tulcea le avea către Mauritania, doar pentru a salva onoarea unei firme româneşti. Era normal, cred eu, să folosesc aceşti bani, care erau ai Armatei, de la IPO pentru cumpărarea unor staţii radio. La final, deja intervenise prescripţia legală, dar nu am fost mulţumit, căci tot acest proces a fost instrumentat, după noile reguli, culmea, de către un procuror, Oancea, care a şi fost dat afară din procuratură pentru braconaj în Delta Dunării! Evident că nu am fost mulţumit cu prescripţia care survenise acestui proces, am făcut recurs şi am câştigat!
Prea mulţi şi prea repede în politică
Q: Ce ar putea cuprinde memoriile dumneavoastră?
V.S.: Nu vreau să le scriu! Aş aduna însă toate interviurile mele într-un volum! Mai ales că toată activitatea mea din presă este reflectată doar pentru cele trei zile din timpul Revoluţiei.
Ne-am pomenit prea mulţi şi prea repede în politică, fără să urcăm nişte trepte, fără să ne pregătim, fără să ştim ce este politica, fără să ştim ce trebuie să faci în politică, iar modelele noastre sunt bătăile din Parlamentul de la Seul, unde se bat deputaţii, sau modelul aruncatului cu pantofi în preşedintele SUA. Noi nu ne-am pregătit pentru aşa ceva. S-a făcut rapid trecerea de la partidul unic la acea puzderie de partide postdecembriste. Unei democraţii, după cum se vede, îi trebuie cam vreo 200 de ani ca să se poată denumi democraţie. Nu 20 de ani, aşa cum spunea Brucan. Eu rămân militar, dar îmi pare rău că s-au şters anumite simboluri din noi: drapelul, jurământul, relaţiile dintre români şi români, dintre români şi minorităţi.
Q: Vă simţiţi şi dumneavoastră „nesimţit", aşa cum i-a botezat acest guvern pe toţi militarii în rezervă?
V.S.: Asta se trage de la desfiinţarea serviciului militar. Armata a lăsat garda jos. Trebuia să-i trecem pe toţi prin serviciul militar! Pe vremuri, cine nu trecea prin serviciul militar nici nu se putea însura, era „coada satului". Era vorba aia: „N-ai făcut Armata, nu eşti bărbat!". În schimb, acum, sunt foarte puţini cei care rezistă la tentaţia funcţiei şi a banului. În general, a existat o luptă veche în comunism între modul cum era tratată Armata, prezentă în economia naţională, şi MAI, care era considerat de noi favorizat şi ca avansări, solde, drepturi, şi poate că acest lucru s-a înrădăcinat în viaţa unei societăţi bolnave. Apreciez că nici în 50 de ani nu o să avem o clasă politică sănătoasă. Atât timp cât dăm la o parte pe cineva şi nu punem nimic în loc...
Q: Domnule general, care este soarta „deţinutului" Stănculescu?
V.S.: Am făcut recurs, dar, probabil în batjocură, mi l-au programat pe 25 octombrie 2010. Or, nu poţi judeca un general tocmai de Ziua Armatei. Şi am refuzat să merg la recurs. Nu era vorba despre onoarea mea personală. Cum să judeci tu, o instanţă civilă, cazul unui militar tocmai de Ziua lui? Aşa că voi face un alt recurs! Sper să nu mă programeze de Sf. Gheorghe!
Alex Mihai Stoenescu: G-ralul Stănculescu stă la închisoare din cauza răzbunării Securităţii!
Istoricul Alex Mihai Stoenescu a studiat îndeaproape evenimentele din decembrie 1989, având acces la surse secrete şi la informaţii clasificate. Împreună cu g-ralul Stănculescu, a publicat în 2008 o carte intitulată În sfârşit, adevărul, în care generalul recunoaşte faptul că a colaborat cu serviciile secrete britanice şi maghiare, că a cunoscut dinainte în detaliu cum au fost planificate în străinătate răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu şi distrugerea Securităţii de către Armată.
„Trimiterea generalului Stănculescu în închisoare pentru represiunea de la Timişoara, ordonată de Ceauşescu şi executată de generalul Milea, nu se sprijină pe nicio probă concretă privind implicarea lui Victor Stănculescu în acea represiune. El a fost trimis în judecată în 1999, la presiunea unor organizaţii revoluţionare din Timişoara, pe considerente politice, de moment, deşi se cunoştea faptul că g-ralul Stănculescu nu s-a aflat pe linia de comandă la Timişoara şi nu a transmis niciun ordin de represiune.
Pe de altă parte, el stă în închisoare şi din cauza răzbunării Securităţii, care îl consideră cel mai mare duşman al ei din decembrie '89.
G-ralul Stănculescu ar trebui cercetat pentru evenimentele de la Bucureşti, nu pentru cele de la Timişoara, în care nu a avut nicio implicare.
El va rămâne în istorie drept autorul loviturii militare de stat de la Bucureşti, din dimineaţa de 22 decembrie '89, când l-a înlăturat pe Nicolae Ceauşescu de la putere şi a preluat ţara sub controlul Armatei. Începând cu orele 15.00, în 22 decembrie 1989, ţara s-a aflat sub controlul Armatei, iar la ora 16.00, în sediul MApN, g-ralul Stănculescu i-a încredinţat puterea politică lui Ion Iliescu."
Ioan Mircea Paşcu: Admir stoicismul său
Îl cunosc pe domnul General din perioada imediat următoare Revoluţiei. Am participat cu domnia sa la reuniunea Tratatului de la Varşovia din iunie 1990, apoi am făcut parte din delegaţia care a vizitat China în februarie 1991 şi la câteva reuniuni ale CSAT. I-am respectat întotdeauna profesionalismul şi prestanţa: un om cu coloană vertebrală, stăpân pe destinul său. Îmi aduc aminte că, spre surprinderea mea, când am fost desemnat ministru în 2000, am fost sunat de domnul general pentru a mă felicita, or, atunci, dânsul se afla într-o locaţie necunoscută din afara ţării... În sfârşit, legat de condamnarea sa, pe care o consider politică, atât timp cât la Timişoara comanda o avea factorul politic, dl. general plăteşte în locul altora. Oricum, admir stoicismul său într-o asemenea situaţie.
http://www.qmagazine.ro/articole/7876/stanculescu-povestea-generalului-aristocrat.html
Text: Ovidiu Mihalache, Raul Dancuţă/Foto: Bogdan Dincă, 14 Martie 2011
