Îmi amintesc cu un oarecare regret de vremurile nu prea îndepărtate când preşedintele României, purtat de un val imens de simpatie, se mişca liber printre concetăţenii săi. I se întindeau mâini. I se ura sănătate şi putere de muncă. Iar el strângea, în mod repetat, mâinile anonime răsărite din mulţime. Simplu gest de a atinge acele mâini arăta că între preşedinte şi poporul care îl alesese există o legătură. Se cunosc unul pe altul. Se respectă. Şi când se întâlnesc simt nevoia de a-şi strânge mâna.
Ce s-a întâmplat la Iaşi de Ziua Micii Uniri ne aduce cu ani şi ani în trecut. Ne aruncă într-o altă lume. O lume în care fiorul de încredere dintre un popor şi conducătorul său s-a transformat în ură. În care palma s-a închis în pumn. În care urările de bine s-au transformat în înjurături, iar atingerea mâinilor a devenit un gest de ameninţare. Aproape nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Am văzut un preşedinte de ţară înotând printre huiduieli şi apostrofări, înconjurat de câţiva oficiali care priveau cu duşmănie revărsarea de antipatie ce izbucnea în valuri. Care au exprimat în cuvinte vrăjmăşia faţă de cei ce îşi strigau nemulţumirea şi fată de ceilalţi, milioanele care nu se aflau în piaţă.
Am văzut un preşedinte izolat, uneori derutat, zâmbind forţat şi încercând inutil să arate că ostilitatea generalizată nu-l deranjează.
Am văzut un preşedinte demonstrând clar cât de puţin îi pasă de suferinţa omului de rând atunci când, cu cinism, i-a râs în faţă bătrânului care l-a întreabat pentru ce i-a luat 80 de lei din pensie.
Am văzut un conducător fără popor. Un popor fără conducător.
Am văzut oameni disperaţi, strigându-şi nemulţumirea din strânsoarea ţarcurilor metalice, în timp ce în megafoane se cânta maiestos şi însufleţitor Hora Unirii. Se auzeau clar, deasupra pieţei inundate de antipatie, de ură şi de disperare, cuvintele de neuitat ale Bardului de la Mirceşti:
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie.
Părea o scenă dintr-un fim suprarealist. Un simbol cât se poate de nefericit pentru o zi sfântă a României. O zi în care se dorea sărbătorită armonia naţională „în cuget şi simţire”, inundată de violenţă. Violenţă vocală, politică, gestuală şi fizică.
Apoi, într-un grotesc greu de exprimat în cuvinte, preşedintele tuturor românilor s-a prins în ceea ce ar fi trebuit să fie marea Horă a Unirii . Nici măcar peniţa unui caricaturist de geniu nu ar fi putut surprinde ridicolul tragic. Câţiva apropiaţi au avut curajul să-şi dea mâinile şi aşa-zisa horă s-a învârtit un pic, mişcându-se timid în strânsoarea gărzilor de corp prezidenţiale. Feţe încruntate, ochi iscoditori căutându-şi „ţinta”, bodyguarzi obligaţi să danseze împiedicat, în ritm cu prezidentul, pentru a nu se depărta de „obiectiv”. Un minut şi hora s-a spart. Megafoanele revărsau în continuare minunata melodie în ritm legănat peste o piaţă cenuşie, peste oameni cu feţe triste, peste frigul devenit aproape emblematic:
Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
În faţa acestei scene, Aman, marele pictor al Unirii şi-ar fi spart şevaletul. Alecsandri, „acel rege-al poeziei vecinic tânăr şi ferice”, ar fi şters apăsat versurile înălţătoare ale Horei Unirii, iar Alexandru Flechtenmacher, compozitorul inspiratei melodii a Unirii, demnă de a deveni imn, ar fi mototolit ruşinat partitura.
Atenţie! Poate deveni atributul vremurilor de azi. Această imagine a unui preşedinte rupt de realitate, stingher, care dansează hora simbol al unităţii naţionale împreună cu gărzile de corp, în timp ce, din ţarcuri bine păzite, poporul înfometat huiduie din toţi rărunchii.
România. Iaşi, capitala Moldovei. 24 ianuarie 2011. Ziua Micii Uniri.
( Scris la 24 ianuarie 2011, publicat ca editorial în revista Qmagazine nr. 99/2011)
SURSA: http://teopal.com/?p=836
