COMANDANTUL
Scris de Iordache OLARU Marţi, 22 Februarie 2011 22:21
Acum, aproape un an şi jumătate, mi-am asumat deliberat responsabilitatea de a supune comandantului suprem al armatei câteva probleme specifice domeniului de aparare.
Nu am fost surprins că preşedintele în exerciţiu, nu a răspuns comentariilor, sugestiilor şi propunerilor pe care le-am facut atunci. Speram ca realitatea să mă contrazică sau, şi mai bine, să observ că deciziile au în vedere măcar o parte din propuneri. Din păcate, timpul scurs de atunci şi până acum, a confirmat aserţiunile, dar şi temerile mele, că preşedintele în exerciţiu care răspunde constituţional de securitatea naţională nu înţelege „că obiectivele politice sunt determinate şi de capacitatea militară” şi că atunci când este vorba de armată şi nevoile ei „niciun efort nu este prea mare”.
In perioada următoare se va desfăşura bilanţul Ministerului Apărării Naţionale. Nu pot intui ce anume le va spune ofiţerilor şi generalilor, preşedintele în exerciţiu, şi comandant al armatei, dar i-aş sugera ca înainte de a se adresa acestora să-şi facă un bilanţ personal al celor 6 ani de când conduce armata. Comandantul suprem al Armatei a reuşit în şase ani de când conduce armata să o ducă într-un punct din care numai Domnul mai ştie ce se mai poate face. Capacitatea de apărare a ţării, starea Armatei, sunt în cel mai critic punct din istoria lor. La câte promisiuni a făcut preşedintele armatei nici el nu mai crede ce spune. Ministrul apărării spunea că armata funcţionează la nivel de avarie. Merită să dezvolte ce înseamnă “avarie” pentru a înţelege şi contribuabilul care sunt dificultăţile reale.
Pentru a-i uşura sarcina comandantului armatei îmi permit să menţionez în continuare eşecurile pe care ar trebui să şi le asume personal şi bărbăteşte pe timpul discuţiei cu militarii la bilanţ, înainte de a-i acuza pe militari că nu ştiu cum să folosească banii pe care nu-i mai primesc de ani buni, decât doar pentru solde ciuntite şi, mai recent, pentru pensii recalculate.
Numai aşa se poate reclădi încrederea în comandantul lor. Altfel, vorba lui Nicolae Iorga: “O armată fără comandant este ca o găină fără cap, se mai zbate puţin şi moare”.
1. Inexistenţa unui proiect politic privind organismul militar este ilustrată de proiecţiile bugetare ridicole pentru apărare; promisiunea făcută în perioada de preaccedere de 2,38% din PIB pentru armată a fost praf în ochi pentru oficialii NATO, care abia acum realizează limbajul dublu al oficialilor de la Bucureşti. De asemenea, lipsa unei legi de planificare bugetară multianuală nu a permis elaborarea unei viziuni pe termen lung în domeniul apărării naţionale. Concluzia este că preşedintele nu a facut nimic pentru a se asigura armatei un buget decent şi rezonabil, chiar în condiţii de criza. S-a lamentat şi atât, ignorând că atunci când este vorba de armată şi interesele ei niciun efort nu este prea mare.
2. Bugetul de « avarie » a dus la încetinirea operaţionalizării structurilor cu consecinţe în compromiterea obiectivelor asumate faţă de Alianţă; armata României contabilizează în dreptul rămânerilor în urmă la obiectivele forţei, sume în euro cu foarte multe zerouri. Preşedintele uită sau nu ştie faptul că România a aderat la NATO nu doar pentru avantajele pe care le confera calitatea de aliat, dar şi pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate. Integrarea va dura încă ani buni iar acest proces necesită eforturi financiare şi umane considerabile. Al cui este eşecul? Evident al preşedintelui care nu a ştiut să mobilizeze întreaga clasă politică în acest efort naţional care ţine şi de blazonul calităţii de aliat de primă mână, nu second hand.
3. In perioada ultimilor şase ani armata a fost ţinta unor atacuri fără precedent cu privire la statutul acesteia şi imaginea ei în societate; practic i-au fost ignorate eforturile pentru a se reforma şi restructura în scopul pregătirii acesteia potrivit criteriilor de aderare şi integrare în Alianţă. Valorile instituţiei militare: onoare, demnitate, respectul sacru faţă de Tricolor, sacrificiul suprem sunt cu neruşinare persiflate iar militarii “nesimţiţi”, care au înţeles că trebuie să se sacrifice, părăsind sistemul militar în numele reformei, trebuie să accepte o altă umilinţă cea a recalculării pensiilor de parcă nu au fost suficiente consecinţele dureroase, uneori frustrante, generate de restructurare. Preşedintele i-a minţit pe militari atunci când într-o discutie “bărbătească” le-a spus: ”Şi mai este un lucru care mărturisc că mă deranjează: dezbaterile pe tema pensiilor militare. ...Pensiile militare nu pot fi afectate”. Preşedintelui nu i-a tremurat mâna când a semnat promulgarea Legii nr. 119/2010, aprobând atingerea dreptului patrimonial al pensionarilor cu privire la pensiile militare. Prin scoaterea cadrelor militare în rezervă din sistemul de pensii militare de stat, plătite direct de la bugetul apărării şi trecerea lor în sistemul de pensii civile, a fost încălcat contractul de carieră al acestora, prin care Statul era obligat să le asigure pensiile şi asistenţa medicală gratuită, pentru ei şi familiile aflate în întreţinerea lor, inclusiv atunci când sunt în rezervă. Mai mult, prin promulgarea Legii nr.119, comandantul armatei a uitat că ofiţerii, subofiţerii şi maiştrii militari, după ce ies la pensie, rămân, până la vârsta de 62 de ani, în evidenţa centrelor militare, având calitatea de rezervişti, ei fiind rezerva armatei putand fi oricând chemaţi sub arme, dacă situaţia o cere. Comandantul armatei, a anulat definitiv şi discreţionar relaţia existentă între armata activă şi de rezervă; practic aceasta din urmă nu mai există.
No comment, domnule comandant suprem!
4. Promisiunea de “redare a demnităţii gradului de general” a eşuat. Pe timpul celor 6 ani, de când este comandant al armatei, a avansat în gradul de general indivizi fără carieră militară, a promovat şi avansat în gradul de general ofiţeri care acum sunt în arest preventiv, în continuare există generali cu grade inferioare celor cerute de functiile pe care le ocupă, a tolerat persoane angajate politic, îmbrăcate în uniforma armatei romane, să facă propagandă electorală şi, ca să nu mai fie niciun dubiu cu privire la “politica” promovării în funcţii a generalilor, a perpetuat practici comuniste numind în funcţia de şef al SMG, un general care este inferior în grad multor generali din subordinea sa. Preşedintele a compromis definitiv gradul de general promovând reguli şi criterii pe care militarii cu cariera completă sau incompletă nu le acceptă pentru că nu le înţeleg dar şi pentru faptul că, prin comparaţie, aşa ceva este de neimaginat în armatele ţărilor membre NATO.
5. Preşedintele afirma în decembrie 2008: “Pentru că discutăm despre o perioadă de criză, aş vrea să vă asigur că programele vitale ale Armatei, programele de inzestrare, nu vor fi oprite. Criza nu justifică nici stoparea reformei, nici continuarea proceselor de modernizare a Armatei”. Din nou realitatea îl acuză pe preşedinte: anul 2010 a evidenţiat o realitate brutală şi anume că profesionalismul şi tenacitatea militarilor români nu mai pot suplini uzura fizică şi morală a armamentelor şi echipamentelor din înzestrare. Consecinţa este devastatoare: 25 de militari au murit şi alţi 26 au fost răniţi în timpul executării exerciţiilor şi aplicaţiilor pe teritoriul naţional. Atenţie, nu în teatrele de operaţii! Concluzia este că preşedintele trebuie să-şi asume eşecul în iniţierea şi implementarea celor 6 programe de înzestrare, care nu mai au nicio legătură cu structura de forţe dar nici cu riscurile, pericolele şi ameninţările menţionate în Strategia Naţională de Securitate.
6. Işi asumă oare Preşedintele României eşecul unui ordin dat armatei tot la un bilanţ, prin care le cerea militarilor să iniţieze măcar un program de înzestrare conform Ordonanţei nr.111/2007? Răspunsul este tot o întrebare: s-a mai interesat comandantul armatei care este situaţia executării acestui ordin? Dacă nu s-a interesat este posibil să fi ştiut de atunci că era un ordin absurd şi că înzestrarea nu se poate face umilindu-i pe militari să stea cu mâna întinsă la liderii politici să le dea bani pentru înzestrare.
7. Intr-un articol din
8. Poate acelaşi preşedinte să le explice piloţilor militari de ce nu s-a demarat procesul de achiziţie a avionului multirol în condiţiile în care acesta necesită 3-5 ani ? E suficient pentru un şef de stat să spună în legătură cu eşecul angajării negocierii achiziţionării avionului multirol că aceasta “este o problema a noastra”? Ştie preşedintele că din 2013, an în care expiră resursa pentru MIG 21, este foarte probabil ca România să plătească o
9. Ce fel de prestigiu şi câtă credibilitate mai pot avea militarii atunci când sunt agresaţi zilnic cu epitete greu de reprodus? Discursul televizat din seara zilei de 23 de ianuarie 2011, a creat confuzie în opinia publică şi a dezamăgit întreaga scară a ierarhiei militare, pentru că însuşi comandantul suprem a atacat public prestigiul ofiţerilor, minimalizându-le rolul, a supralicitat locul şi rolul subofiţerilor, instigând cele doua categorii de cadre militare una împotriva celeilalte. Orice comandant de bună credinţă ştie că structurile militare sunt ierarhic structurate pe paliere de comandă şi de execuţie, care acţionează integrat, unitar şi inseparabil. Este evident că militarii români sunt dezamăgiţi şi abandonaţi de comandantul lor pentru că nu îi cunoaşte, i-a minţit sistematic şi le-a făcut promisiuni ambigui sau fără acoperire, contând pe faptul că, oricum, “ei înghit şi tac”. In compensaţie, preşedintele trebuia să vegheze ca priorităţile armatei să fie în atenţia liderilor politici în aşa fel încât impostura, incompetenţa, lentoarea şi indiferenţa faţă de problemele de securitate naţională să nu afecteze imaginea Armatei în societate, dar şi credibilitatea acesteia în situaţii de criză. O consecinţă colaterală va fi că tinerii valoroşi vor evita cariera militară, pentru că a devenit neatractivă, iar cei care vor decide să servească în armată nu vor avea calităţile fizice, morale şi intelectuale cerute de o meserie care este solicitantă, uneori frustrantă şi, adeseori, cere sacrificiul vieţii pentru îndeplinirea misiunilor. Ştie comandantul suprem cât la sută din posturile scoase la concurs au fost ocupate în ultimul an? Dacă s-ar interesa ar afla că profesia militară a devenit una oarecare şi fără perspective iar în luna ianuarie 2011, cota de popularitate şi încredere a populaţiei în armată au ajuns la pragul istoric de 63,5%.
10. In ciuda argumentelor cu privire la necesitatea declanşării procesului de analiză strategică a apărării, preşedintele nu a mişcat un deget. Din perspectiva practicilor de planificare a apărării folosite de NATO, analiza strategică a apărării ar fi putut să genereze directivele necesare adaptării structurii de forţe la ameninţările de natură naţională, regională şi globală aflate în schimbare, să ofere răspunsuri în legătură cu necesitatea achiziţiei avionului multirol, să genereze premisele reconsiderării programelor majore de înzestrare, să permită analiza consecinţelor profesionalizării armatei şi să pună la dispoziţie concluziile rezultate în urma participării la misiuni internaţionale (dotare, tipuri de misiuni, costuri, lacune de ordin tehnic, material, operaţional, financiar, legislativ, de cooperare cu alţi aliaţi, etc). In final, s-ar fi putut evalua şi din punct de vedere financiar opţiunile privind dimensiunea organismului militar şi misiunile acestuia, ca premise credibile pentru îndeplinirea obiectivelor forţei şi operaţionalizarea structurilor, şi s-ar fi finalizat la timp documente strategice fundamentale pentru securitatea ţării cum ar fi: Carta Alba, Strategia Militară Naţională şi Strategia de Securitate Naţională. Faptul că preşedintele a amânat acest demers a evitat doar pe moment răspunsuri dureroase cu privire la capacitatea de apărare a ţării dar ele relevă, sine ira et studio, incapacitatea acestuia de a înţelege nevoile reale ale armatei dar şi interesele de securitate naţională ale României.
Militarii mai speră că Preşedintele va înţelege din acest bilanţ personal că, atât timp cât se va lucra cu diagnostice aproximative şi se vor face promisiuni fără acoperire cu privire la stringenţa nevoilor armatei, la rolul şi locul ei în sistemul de securitate naţională, se vor aplica tratamente fără efecte pentru organismul militar. Ar fi de aşteptat ca apropiatul bilanţ să genereze un dialog sincer şi bărbătesc între militari şi preşedinte, care să evidenţieze că între promisiuni şi realitate, atunci când este vorba de starea armatei, sunt adevăruri care trebuie spuse, chiar dacă sunt dureroase sau jenante. Bilanţul ar trebui să evidenţieze adevăruri de care preşedintele ar trebui să se ruşineze şi pe care ar trebui să şi le asume în integrum ca eşecuri personale în calitatea de comandant suprem. Altfel, preşedintele s-ar putea să constate că are în faţa sa un auditoriu dezamăgit, obligat să asculte încă o dată promisiuni, minciuni şi ordine care nu au nicio legătură cu aşteptările lor dar nici cu realitatea din unităţile militare.
NB Nu am înţeles niciodată de ce nu se renunţă la bilanţurile tip „activul de comandă şi de partid din armată” pentru a se adopta un dialog tonic şi deschis doar cu militarii şi civilii cu funcţii relevante din minister.
