ATAC CU VUVUZELE POLITICE OTRĂVITE LA ADRESA PENSIONARILOR MILITARI ÎN PLATĂ

13 februarie 2011 la 1:11 | General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

http://vadgeo.wordpress.com/2011/02/13/atac-cu-vuvuzele-politice-otravite-la-adresa-pensionarilor-militari-in-plata/

Abstract

Subiectul (nu şi obiectul!) recalculării pensiilor militarilor a ieşit deja din scenă.

Spectacolul s-a încheiat. Gata! Media a tras cortina. A durat o săptămână, cel mult două, şi porţile televiziunilor şi paginile ziarelor s-au închis. Guvernanţii, o parte (partea majoritară) a parlamentarilor şi toţi adepţii acestor măsuri aberante (şi sunt încă destui!), care încalcă, fără nicio justificare raţională, absolut toate legile făcute tot de ei, dar şi pe cele care constituie pilonul materializării în viaţa oamenilor a principiilor de drept, au respirat uşuraţi. Chiar dacă au făcut o jumătate de pas înapoi, renunţând la Ordonanţa 735, nu pentru că aşa a vrut Justiţia, ci pentru că aşa a dorit Preşedintele. Urmează procesele – cu zecile şi chiar cu sutele sau cu miile! – şi, desigur, jocurile diabolice ale politicienilor, care se vor face în continuare, pe neve sau prin imagini-şoc, nestingherite de nimeni. Nici de argumente imbatabile, nici de Justiţie, nici de Dumnezeu, nici de Sfântul Sisoe. Vor răspunde prin viu grai, prin priviri sfidătoare, de tipul celor care mai apar pe la posturile de televiziune pentru arăta că nu le pasă şi că ei şi numai ei sunt Dumnezeii naţiei române. În ochilor lor ironici şi aroganţi, noi vom continua să citim: Ei, şi? Noi, cei de la Guvern, cu G mare, suntem singurii care ştim ce facem. Avem majoritatea în Parlament, deci nu ne pasă! Voi, ceilalţi, proştii nefuduli, habar n-aveţi. Mai exact, habar n-aveţi că habar n-aveţi. Sunteţi nişte nimeni. Vom respecta selectiv (adică cum vrem noi!) deciziile tribunalelor – oricum n-au timp să dea prea multe! –, nu vom plăti nimic sau vom plăti cu ţârâita, iar dacă nu mai suntem noi la putere, vor plăti alţii oalele sparte, în cazul în care, printr-o minune, vor reuşi să ne ia puterea, bineînţeles dacă o să dorim noi să le-o pasăm… Să vedem dacă o să le convină… Oricum, o să facem în aşa fel încât să nu le convină… După noi, potopul!… Dar, până la alegeri mai e destul, aşa că nu vă faceţi griji că vom pleca. Ţara va fi, ca şi data trecută, tot cu noi. Cu noi, cu frunza de ferigă şi cu gondola! Ha, ha, ha!…

Cuvinte-cheie: joc, mizerabil, atac, armată, guvern, militari, generali, contributivitate, ruşine

Mai este de distrus doar sufletul…

Joc mizerabil, arogant şi sfidător într-o abjectă bătălie pentru Puterea politică. Şantaje, spectacole mediatice de cea mai proastă calitate… O serie de crispaţi şi aroganţi ai Puterii, care au avut tupeul să iasă pe vreun post de televiziune, sfidează pe toată lumea şi rânjesc pe tot ecranul… Românii au votat (aşa cum au votat!) o putere ticăloasă şi arogantă căreia nu-i pasă sub nicio formă de oameni, de valori, de Ţară, de noi! Deşi sloganul Preşedintelui a fost: „Hai la popor!” Adică: Hai la vot! Şi votul l-a dat diaspora… Dar nici nouă, celorlalţi, nu ne pasă. Ne dăm în cap unii la alţii, ne batem în concepţii absurde, precum clanurile din Parlament sau clanurile de ţigani care au pus stăpânire pe multe din marile oraşe ale ţării… Mai mult, se zvoneşte că metaguvernanţii din umbră ai noii Europe şi cei mondiali, adică noii dictatori ai Lumii, le pregătesc acestor clanuri agresive de ţigani chiar şi o ţară. O ţară care să fie numai a lor. O ţară smulsă dintr-o ţară cândva frumoasă şi ospitalieră, numită România… Care să le onoreze numele de rrom… Şi aşa, poeţi de toată neruşinarea, analfabeţi în ale respectului, moralităţii şi valorii literare, ţinuţi pe post de mari literaţi ai naţiei, precum un Mihai Gălăteanu, spre exemplu, se adresează României ca unei târfe, prin abjectele lor versuri, cu apelativul Fă, Patrie… „Ce ţîţe mortale ai tu, fă Patrie,/ trase în milioane de exemplare/ Ce tiraj bestial şi cum îl difuzezi tu/ ca să tragă toată lumea de ele – ca pă ziare/ O noapte cu tine costă între cincizeci şi optzeci de miare…” Probabil, acest individ care vorbeşte limba română vrea să ne facă să credem că face acest lucru din disperare, dintr-o mare iubire faţă de o ţară care a ajuns târfa nespălaţilor, cămătarilor şi borfaşilor de pe drumurile europene şi asiatice, libiene, siriene, istanbuliene şi de pe alte meridiane!

Cumplită neruşinare! Numele unei ţări care şi-a câştigat libertatea şi independenţa din greu, cu efortul unor mari intelectuali, a unui popor supus la chinurile unor juguri îngrozitoare şi cu preţul miilor şi miilor de morţi care au luptat sub steagurile ei este un nume sfânt, ordinarule! Nu se glumeşte cu el, nu se blamează, nu se jigneşte, nu se defăimează! Ţara este ca o mamă. Nu zici mamei tale: „Fă, Curvo!” iar dacă o faci, eşti bun de tot dispreţul. Nu România este târfă, ci neruşinaţii şi ticăloşii care o conduc! România este un nume de ţară, este mama noastră, este o bucată de pământ sfânt din pământul lumii, este o civilizaţie, o cultură, o casă în care locuim şi pe care trebuie s-o văruim, s-o îngrijim, s-o primenim, s-o iubim ca pe lumina ochilor şi s-o respectăm. Să-i sărutăm pragul şi să murim pe prispa ei, apărând-o de ticăloşii lumii şi de şerpii veninoşi ai cuvintelor fără măsură.

Dar, ce să mai spun eu de cei care înjură România când un astfel de înjurător se află chiar în fruntea Institutului Cultural Român!… Pentru că, în ultimii douăzeci de ani, noi, cei care constituim scrumul, cenuşa şi lemnul de foc al arderilor guvernamentale şi din tot spectrul ticăloşiei vâscului crescut pe sufletul nostru, am învăţat să fim forţaţi să nu ne pese. Ei, şi? Ce dacă ei se îmbogăţesc şi noi sărăcim? Ce dacă ei înjură Ţara şi îi zic, ordinar, „Fă, Patrie!”? Aşa vorbesc oamenii pe la ţară, cu „Fă” în loc de „Doamnă”. Aşa vorbesc şi fetele de pe centură. Aşa e modern. Aşa fac, la urma urmei şi televiziunile, prin vocile guturale ale unor indivizi care rag în loc să vorbească, prin piţigăielile unor fufe care se schimonosesc la bară. Nu sunt oare televiziunile şi jurnalele cele care au substituit, englezinându-se peste măsură, pronumele de politeţe din limba română „Dumneavoastră” cu universalul „Tu”!? Acesta-i trendul. Aşa e în engleză. Ei nu au decât You, iar You înseamnă, după mintea lor ultrasimplistă, Tu…

Soarta noastră, a românilor de linie, este să ardem pentru ca ei, aceşti guvernanţi şi toată fauna lor rupestră, să aibă foc şi căldură, adică bani, averi, confort şi, mai ales, putere. Putere cu P mare. Putere nemăsurată, infinită. Alte subiecte sunt acum la rând: manifestaţiile de la Cairo şi alungarea lui Hosni Mubarak, explozia gazului grizu de la Uricani şi moartea celor cinci mineri, scandalul arestărilor lucrătorilor vamali şi ai poliţiştilor frontierei albastre, cărora nu le prea pasă de frontiera verde şi de guşterii învineţiţi de acolo, care patrulează pe potecile grănicerilor de ieri şi nu controlează paşapoarte, maşini şi mărfuri –, spectacol de toată ruşinea, vrednic de un film de groază, dar nu pentru îngrozirea hoţilor, borfaşilor şi uriaşilor vânzători de ţară care şi-au multiplicat conturile la băncile din paradisurile fiscale, ci pentru marea gloată de consumatori naivi de minciuni adevărate – şi cine ştie ce va mai urma…

De-a lungul celor 71 de ani ai mei, am văzut multe. Am trecut prin etape distrugătoare de orice orizont şi de orice drum onest în această lume care se tot schimbă după cum bat vânturile. Pe tatăl meu, l-am văzut, prin 1944, când eu aveam doar patru ani. Avea o puşcă şi o baionetă şi venise de pe front, într-o permisie. Apoi l-am mai văzut prin vara anului 1945, după ce s-a întors, pe jos, de pe front. De undeva de pe Hron. Se încheiase războiul… După încă cinci ani, a trecut definitiv în lumea celor drepţi. După ce mi-a dăruit trei fraţi. Şi nu l-am mai văzut.

Am aflat, atunci, în 1950, când el a murit, după ce el a murit, că ni se va lua bruma de pământ, că vom munci în colhoz şi vom mânca la cazan. Boierii Crăsnaru şi Nae dispăruseră… Erau oameni buni şi respectaţi în sat… Iar noi nu eram sclavi pe pământul lor. Aveam şi noi, sătenii, pământul nostru… Ni s-a apus că ei erau duşmanii noştri, să votăm soarele, că soarele aduce lumină şi căldură pe pământ şi în viaţa noastră… A votat fiecare ce a crezut de cuviinţă, dar a ieşit Soarele… Cel puţin, aşa spunea mama… Care, în toţi mulţii ani care au urmat, făcea patru norme pe zi la CAP, ca să putem avea ce să mâncăm, noi, cei patru copii şi bunica, o femeie foarte bătrână, gârbovită, oarbă şi bolnavă…

…Am trăit zeci de ani cu soarele acesta în ochi, iar în august 1968, l-am însoţit pe şeful geniului, la frontieră, să-i învăţăm pe grănicerii din pichetele de pe graniţă (evident, în sectorul brigăzii din care făceam parte) să planteze câmpuri de mine antiblindate, să facem schema câmpurilor respective de mine, ridicarea topografică se chema, să întocmim toate documentele necesare. Aveam gradul de căpitan, eram student la filozofie la fără frecvenţă şi luasem deja examenele pentru primul an… Eram tare bucuros, dar situaţia aceea din august mă bulversase peste măsură. Mă şi vedeam pe front şi încercam să evaluez pierderile poprii pe direcţia în care acţionam eu… Marile unităţi de acoperire îşi trimiseseră deja cercetaşii în dispozitivul nostru, al grănicerilor, iar noi trăiam, ca întotdeauna, cu cartuşul pe ţeavă…

…După încheierea misiunii, şeful geniului – locotenent-colonelul Manole – s-a înapoiat la comandamentul brigăzii, iar eu am rămas, timp de o lună, observator înaintat la unul dintre pichete… Nu ştiu dacă reuşeam să dorm câteva ore din cele douăzeci şi patru… Eram tot timpul pe graniţă, cu ochii aţintiţi dincolo… Conceptul de apărare spre toate orizonturile mă ardea ca un cuţit înroşit în foc. Îl simţeam din plin. Mai ales după ce am vorbit din foişor (o construcţie metalică din care grănicerii făceau observarea pe timp de zi) direct cu şeful Marelui Stat Major, şi el îngrijorat de situaţia de la frontiere… Cehoslovacia fusese invadată, iar rapturile teritoriale din 1940 constituiau un precedent pe care un militar, aflat în misiune de observator pe frontieră, nu putea să nu-l aibă impregnat în toţi porii… Ca pe o uriaşă ameninţare. Aveam însă încredere în regimentele care se aflau înapoia mea, în primul eşalon al diviziei, gata cu eşaloanele lor de luptă pentru a le trimite pe primul aliniament sau în fâşia de asigurare…

…Astăzi, acele regimente nu mai există… Au fost, adică, desfiinţate.

Din armata care, în 1968, era gata să înfrunte, cu orice preţ, orice agresor care ar fi trecut peste frontierele ţării, au mai rămas doar… 75.000 de militari… Desigur, azi suntem în NATO, iar NATO, aşa cum crede politichia românească, va avea, cu orice preţ, grijă de frontierele noastre… Ca şi cum NATO n-am fi noi înşine, adică ţările care facem parte din Alianţă, ci un ceva aflat în afara noastră, deasupra noastră, un fel de factotum care nu are nevoie de efortul nostru, de bugetul nostru, de armata noastră, de militarii noştri, de curajul şi devotamentul nostru, de istoria noastră, de cultura noastră, de experienţa noastră, de viaţa noastră, de ţara noastră, ci doar de năluca noastră…

…Azi, în viziunea unor isteţi la minte, dar care văd numai drumul spre „divide et impera”, şi, deopotrivă, a unor inşi obscuri şi orbi, foşti barmani, ospătari, dansatori şi dansatoare sau ce Dumnezeu or fi fost înainte de a deveni politicieni şi, unii dintre ei, chiar lideri politici de mare anvergură, de mare carismă, guvernanţi şi parlamentari cu drept nedrept la toate, ţara aceasta numită România nu mai are nevoie nici de o armată puternică şi bine înzestrată (pentru că ne apără NATO, nu-i aşa!?), nici de poliţişti oneşti, aflaţi în serviciul cetăţeanului şi al legii şi nu al reţelelor mafiote cu noduri invizibile poate chiar printre unii dintre cei sus-puşii sau sus-ajunşii care ne dau lecţii de morală, nici de lucrători în serviciile secrete, aţii decât cei care le dau lor, puternicilor potentaţi fără de Dumnezeu şi naţiune ai naţiei, informaţia de care au nevoie pentru a cuceri puterea politică şi a se menţine la putere, nici de profesori, nici de medici, nici de spitale, nici de militari (alţii decât acei subofiţeri care, în viziunea lor de matrozi şefi, constituie baza armatei), nici de cazărmi, nici de tancuri, nici de tunuri, nici de avioane, nici de laboratoare (probabil, în afară de cele unde se prepară drogurile care distrug tineretul şi tinereţea naţiunii române), nici de bătrâni mâncători de pensii, nici de mame care nasc şi cresc copii pe banii statului, nici de copii, care mănâncă alocaţia de stat ce ar trebui să le umple lor buzunarele nesătule, nici de nimeni…

Când ţara arde în foc, prinţesa blondă de Pleşcoi construieşte, cu zâmbetul ei superior pe buze, gondole şi patinoare, păşind felin şi arogant peste frunza ei de ferigă, adună fonduri europene şi din tot felul de alte provenienţe, cu care nu prea ştie ce trebuie să facă, dar este ferm convinsă că noi, toţi ceilalţi, suntem proşti şi orbi şi nu ne dăm seama cât de important este sau poate fi ceea ce face ea… La urma urmei, chiar şi murind, trebuie să ne mai şi distrăm, nu? „Dacii râdeau de moarte şi erau liberi” scria, în Decembrie 1989, un anonim pe troiţa din Piaţa Universităţii… Ea are viziune… Când ţara va ieşi din criză, se va trezi cu patinoare, gondole şi… frunze moarte…

…Poate că blonda cu parfum de zâmbet pârjolit are dreptate. De ce să dai zece milioane de lei pentru a cumpăra aparate care să detecteze acumulările de grizu din toate minele din Valea Jiului, când cu banii ăştia poţi să le faci în zonă o gondolă care să-i urce pe munte!? La urma urmei, după ce au ieşit din şut, de prin orizonturile de adânc pe unde or fi umblat, nu le-ar strica să se suie cu gondola pe munte…

Şi, oricum, banii aceştia europeni sau de care or fi au fost repartizaţi pentru gondolă nu pentru aparate de detectare a gazului grizu. Nici pentru altceva. Sunt capitole bugetare diferite, nu se pot amesteca, fiecare cu oile lui! Aşa se explică, poate, şi de ce turismul a fost contopit cu dezvoltarea – ca şi cum doar prin turism s-ar realiza vreo dezvoltare economică durabilă, fie şi regională (nu naţională, Doamne fereşte, că nu vrea UE-ul!) şi, prin dezvoltare, turismul ar putea înflori –, iar economia, agricultura, industria, transporturile, construcţiile, energia, resursele etc. ar fi chestiuni secundare care n-ar avea decât o relaţie neimportantă cu dezvoltarea durabilă a României…

Securitate fără Armată!

Cam aceasta ar fi, în linii generale, feerica junglă în care guvernanţii, în frunte cu preşedintele Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, care, potrivit Constituţiei, ar trebui să fie şi comandantul (formal şi informal) al armatei, liderul ei, construiesc securitatea multilaterală a ţării şi nu mai au nevoie de serviciile Armatei României. După cum s-au desfăşurat lucrurile din 1990 până azi, se pare că – mă rog, cu unele mici excepţii – mai toate guvernările nu prea şi-au adus aminte că, undeva, pe cuprinsul acestei ţări pe care ei au vândut-o bucăţică cu bucăţică cui a fost dispus să le dea un comision, mai există şi o armată. Armata aceasta – singura instituţie care a rămas totdeauna în picioare şi verticală în vremuri de crize şi războaie, chiar şi atunci când a suferit înfrângeri grele – nu le mai era şi nu le mai este lor de folos. Mai mult, se pare că, în concepţia multora dintre componenţii noii politichii româneşti, dar şi a altora ca ei, Armata trebuia exemplar pedepsită pentru ce a făcut sau n-a făcut în decembrie 1989, trădând puterea politică şi trecând de partea populaţiei. Ei nu ştiu (şi nici nu vor să afle) că armata nu a fost creată ca scut al castelor politichiei, ci ca forţă militară de apărare a ţării împotriva duşmanilor ei. Numai nişte duşmani înverşunaţi ai României ar putea să se comporte faţă de armata ţării, aşa cum se comportă Guvernul României şi o majoritate parlamentară născută cu forcepsul faţă de rezerviştii acestei instituţii care numără 82.000 de oameni!… (NOTA BENE: Prin “politichie” înţeleg partea abjectă, iresponsabilă şi ticăloasă a clasei politice româneşti, vinovată de rapturile teritoriale din 1940, de părăsirea Basarabiei fără luptă în urma ultimatmului sovietic din 1940, pentru cedarea Insulei Şerpilor, pentru distrugerea economiei româneşti şi a sistemului financiar al ţării, pentru dispreţul profund pe care îl arată oamenilor acestei ţări, profesorilor, minerilor, muncitorilor, medicilor, agriculturilor, bugetarilor, poliţiştilor, militarilor, elevilor şi sudenţilor… O ţară care-şi desfiinţează sau îşi comasează şcolile şi spitalele este o ţară condamnată la pieire… Dacă, într-un sat, există o singură şcoală şi, în acea şcoală se află un singur elev, statul român ar trebui să facă tot efortul pentru ca respectivul elev să înveţe acolo, în acea şcoală… Dacă statul român mi-ar cere mie, om de 71 de ani, să mă duc în acel sat şi, în anii care mi-au mai rămas de trăit, să-l învăţ carte pe acel elev, m-aş duce la misiune. Pentru că efortul de a-l învăţa carte pe un copil nu este o cheltuială, ci o investiţie…

…Politichiei româneşti actuale nu-i pasă, deci, nici de şcoală, nici de sănătatea naţiunii, nici de armata ţării. Dacă i-ar păsa de armata ţării, nu i-ar fi respins toate programele strategice de înzestrare. Ar fi pus în operă măcar unul! Mai mult, prin cele mai perverse mijloace din câte au fost cunoscute vreodată, încurajată, dealtfel şi de lipsa de reacţie, de indiferenţa, cuminţenia, supuşenia sau, poate, doar de bunul simţ al militarilor care nu s-au angajat în această ceartă de ţaţe peste gard a politichiei româneşti (este vorba, desigur, de cei rezervişti, pentru că actiovi fac parte din marea mută), această politichie a făcut cât a putut de temeinic şi de diabolic ce ştie ea să facă cel mai bine, aţâţând profesiile una împotriva celeilalte şi oamenii, unii împotriva celorlalţi.

Politichienii şi acoliţii lor întru imagine şi prostire a omului dispus să-i asculte şi să creadă în ei l-au comparat pe subofiţerul de la baza armatei, cum zice însuşi Preşedintele ţării, cu colonelul care nu intră în transportorul blindat sau cu profesorul care, în această viziune, n-ar avea loc de răcanul cu trese care-i face umbră, pe ofiţer cu medicul neurochirurg, pe militarul profesionist cu intelectualul de rând hulit, prostit şi prost plătit. Este una dintre cele mai meschine şi mai ticăloase acţiuni ale unor politicieni iresponsabili, dar şi ale unor oameni care, fie că nu-şi dau seama ce fac, fie că ştiu foarte bine ce fac. Se ştie, fiecare profesie este unică în felul ei şi există pentru că este necesară societăţii. Profesiile nu se pot compara între ele, pentru că nu există criterii de comparaţie. Una face medicul şi cu totul alta, profesorul, ofiţerul, gradatul şi soldatul voluntar, metalurgistul, asistenta medicală, strungarul – meserie aproape dispărută în ţara aceasta –, ţăranul ajuns în sapă de lemn, precupeţul sau minerul. Dar, în mintea omului care nu vrea să meargă mai departe de cât are el în buzunar în comparaţie cu cât are altul, există doar o singură întrebare care contează:De ce el atât şi eu doar atât? Cu alte cuvinte, de ce să fie plătiţi militarii mai bine decât alte profesii, de vreme ce ei nu au obiectul muncii, întrucât nu există (evident, după mintea lor) nici un pericol de război care ar putea afecta România?! De ce să întreţină ţarta o armată de care nu are nevoie?!

Această mentalitate de să moară și capra vecinului, care ar trebui să moară chiar înaintea caprei tale, s-a indus şi în rândurile unei părţi din populaţie şi chiar din intelectualitate. Unii oameni chiar cred că ţara nu mai are nevoie de armată (şi cu atât mai puţin de rezervişti), iar militarii n-ar avea niciun drept să fie mai bine plătiţi decât alte profesii. O persoană la care eu ţin foarte mult, ca şi mulţi alţi oameni pe care eu îi cunosc de o viaţă, mi-a reconfirmat această realitate. Am ascultat-o cu tristeţe şi mi-am dat seama că n-am ce să-i răspund, că nu putem vorbi aceeaşi limbă… De ce să aibă maiorul un salariu cât neurochirurgul de aceeaşi vârstă cu el, sau chiar mai mare ca al neurochirurgului, când unul operează pe creier, iar celălalt bate berbunca prin poligoane sau Dumnezeu mai ştie ce face?! Care-i obiectul muncii lui, de vreme ce ţara nu se confruntă cu crize, intervenţii militare, conflicte sângeroase sau războaie?! De ce maiorul conferenţiar universitar din Universitatea Naţională de Apărare, spre exemplu, ia o soldă mai mare decât salariul unui conferenţiar civil din aceeaşi universitate? Doar fac acelaşi lucru, nu?! De ce ar fi maiorul mai cu moţ?! Cam aşa gândea acea persoană, invocând o altă persoană care i-ar fi vorbit, pe bună dreptate, despre aceste gânduri…

O rudă apropiată mie era foarte intrigată că pensia mea de general al Armatei României în rezervă (acum în retragere), cu aproape o jumătate de veac de slujire a oştirii, în condiţii extrem de grele, cu 50 de cărţi publicate şi cu vreo 25 de ani de şcoală, este cu mult mai mare ca a lui de fost muncitor la uzinele mecanice… Iar o sclipitoare minte de intelectual care nu cochetează în nici un fel cu profesia de militar răcan de doi bani şi nici cu respectul faţă de această instituţie (pe care, după mărturisirile lui, nu l-a avut niciodată) nu înţelege de ce o mulţime de oameni (o fostă ceapistă, o fostă profesoară, un fost muncitor etc.) au pensii de câteva sute sau de două mii şi ceva de lei, în timp ce unul de prin zona uniformei militare de care a auzit el prin antenele lui puse pe fruntea sa de justiţiar, are şapte mii. Pensia medie a militarilor români, stimabile, este în jur de 1500 de lei, iar la 7000 nu ajunge niciunul. Există doar câţiva care sar peste 5000 de lei, dar nu depăşesc şase, dar aceia sunt foşti şefi ai Statului Major General, singura instituţie cu competenţe strategice de anvergură din această ţară…

Mai mult, cu câţiva ani în urmă, unii de teapa celui care scria în România liberă un astfel de articol susţineau că Statul Major General al Armatei României ar trebui desfiinţat, la fel şi categoriile de forţe ale armatei, în timp ce unii jurnalişti se întrebau de ce mai are nevoie România de aviaţie militară… Un prim-ministru respectabil afirma, tot aşa, cu câţiva ani în urmă, că nu bagă el bani în fiare pentru militari, care să ruginească… Ce bine ar fi ca fiarele militarilor să ruginească nefolosite în războaie! Dar care stat responsabil de pe lumea aceasta îşi permite să nu bage bani în astfel de fiare?! Şi aşa, Armata României este, din câte ştim noi, singura din lume care a făcut o reformă dramatică reducându-şi, în doar câţiva ani, efectivele de le peste 200.000 la 75.000 de militari, fără să se doteze cu mijloace corespunzătoare, ceea ce reprezintă o vulnerabilitate inacceptabilă, ce poate genera, în cazuri extreme, o tragedie de uriaşe proporţii, precum cea suportată de armata noastră în prima parte a Primul Război Mondial!

…În primii ani de după 1990, forţaţi de nevoia de a adera la NATO, de sfaturile consilierilor străini şi de presiunile europene şi euro-atlantice, armata a fost dramatic redusă, iar ofiţerii, subofiţerii şi maiştrii militari forţaţi să accepte disponibilizarea şi chiar să opteze pentru ea. Acum, onor Guvernul şi Preşedintele ţării îi acuză că n-au stagiul complet, că au beneficiat de salarii compensatorii, băgând mâna în buzunarul statului, ca şi cum ei sunt vinovaţi că li s-a întrerupt cariera militară la anii când cei mai mulţi dintre ei dădeau randamentul maxim… Nicio altă instituţie din România nu a făcut o reformă atât de drastică şi nu a contribuit atât de substanţial la integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană cum a făcut-o Armata României!…

Politichia românească şi-a văzut sacii în căruţă şi acum a trecut la un atac pervers cu vuvuzele otrăvite împotriva acestei instituţii, ştiind că ea nu-şi poate folosi puterea ei de albatros pentru a se apăra de meschinăriile şi mizeriile celor care o comandă. Mai mult, politichia s-a infiltrat în aproape toate structurile ei, creând la M-100 şi în aproape toate structurile importante ale instituţiei, o adevărată coloană a cincea care, încet, încet, distruge spiritul demn, vertical, riguros şi loial al principiilor acestei instituţii pe care nici un război nu a pus-o la pământ. Ceea ce face politichia românească astăzi cu instituţia militară a României este mult mai grav decât ce au făcut comuniștii care, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, au aruncat floarea ofiţerimii Armatei României, care şi-a făcut exemplar datoria în război, în închisori… Pierderile în ofiţeri superiori ale Armatei României, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial au fost mai mari decât cele din timpul războiului…

Şi agresiunea împotriva Armatei României se continuă cu aceeaşi obstinaţie cu care a început imediat după evenimentele din 1989. Acum centrarea atacurilor se face nu doar pe pensionari, ci şi spre Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi în Retragere, întrucât acest sindicat nu este dispus să tacă şi să facă sluj în faţa celor care lovesc în onoarea şi demnitatea unor oameni care au slujit în mod exemplar armata şi ţara.

Aşa cum am scris de foarte multe ori, încă din vremea când eram redactor şef al ziarului armatei, simt nevoia să atrag şi acum atenţia asupra acestui război pe care politichia românească, prin reprezentanţii ei cei mai iresponsabili, îl duce fără încetare împotriva instituţiei militare a ţării, atacându-i vârfurile, patrimoniul cultural şi valorile, structurile şi funcţiunile, exact aşa cum o tagmă de poeţi, scriitori şi tot felul de inşi originali, atacă valorile ţării, marii ei bărbaţi, scriitorii ei adevăraţi, domnitorii ei, cărturarii ei şi eroii ei din toate timpurile.

Sinteza unui coşmar patologic

Pe scurt, realitatea dramatică a acestui război politic dus împotriva Armatei României tocmai de cei care ar trebui s-o protejeze, s-o consolideze şi s-o respecte, este următoarea:

1. Cel mai perfid atac împotriva armatei ţării îl constituie acordarea cu nemiluita, fără nici un fel de discernământ a gradului de general, altora decât militarilor activi, aflaţi în funcţii de importanţă strategică. De drept, acest grad ar trebui acordat numai coloneilor care se află în activitate, când sunt promovaţi pe funcţie de general şi care îndeplinesc criteriile de competenţă strategică impuse de acest rang. Gradul de general este cel mai important grad din orice armată, întrucât se acordă celui care are competenţe strategice (strategos – strateg, comandant cu rol strategic). Este un grad de demnitar. Acordarea acestui grad rezerviştilor care nu au avut niciodată funcţii de general, unor oameni care n-au nicio legătură cu domeniul strategic înseamnă umilirea, banalizarea şi distrugerea nivelului strategic al unei armate, coborârea lui în derizoriu, transformarea lui într-o recompensă de doi bani, terfelirea onoarei şi demnităţii militare, adică distrugerea vârfului unei instituţii. E drept, toată această mascaradă se produce, într-un fel, în afara porţilor instituţiei militare, dar, după opinia mea, Statul Major General n-ar trebui să accepte sub nicio formă acordarea acestui grad fără avizul său, iar acest aviz n-ar trebui acordat dacă nu se îndeplineşte cerinţa strategică imperioasă care să impună o astfel de avansare, repet, numai a celor activi. Rezultă că, în România, oricine poate deveni general, dacă este propus de cineva, iar propunerea este agreată de cel în drept să acorde acest grad, adică de Preşedintele României şi de cei care sunt obligaţi să-şi de avizul.Consider această realitate un atentat grosolan la onoarea, demnitatea şi funcţia gradului de general şi, pe cale de consecinţă, la securitatea naţională a României.

2. Ofiţerii, subofiţerii şi maiştrii militari, după ce ies la pensie, rămân, până la vârsta de 62 de ani, în evidenţa centrelor militare, având calitatea de rezervişti. Ei constituie rezerva armatei şi pot fi oricând chemaţi sub arme, dacă situaţia o cere. După vârsta de 62 de ani, sunt scoşi din evidenţa centrelor militare şi sunt consideraţi în retragere. Dosarele lor se arhivează şi se trimit acolo unde se păstrează arhiva armatei, dar nu se distrug. Nu mai pot fi, deci, mobilizaţi. Toate pensiile acestor oameni din rezerva armatei sunt plătite de către armată, din bugetul ei şi nu din bugetul de asigurări sociale. Şi este normal să fie aşa, de vreme ce ei se află în evidenţa armatei şi trebuie să se prezinte imediat, atunci când sunt chemaţi. Ei nu sunt scoşi din armată, nu au încetat raporturile cu armata, ci, datorită uzurii pe care o presupune truda în această instituţie de risc extrem, locul lor este luat de colegii lor mai tineri, în timp ce ei trec la o perioadă de odihnă activă, aşa cum trec unităţile uzate în timp de război la o perioadă de refacere şi completare. Evident, aceşti oameni nu se mai pot reface pe deplin, dar, până la 62 de ani, rămân în rezerva armatei. Prin legea 119/2010, onor Guvernul României şi onor Parlamentul ţării, la care se adaugă promulgarea ei de către Preşedintelui României, care este şi comandant al armatei, desfiinţează această realitate, această relaţie intrinsecă şi rupe definitiv armata activă, de armata de rezervă. Practic, armata de rezervă nu mai există! Pentru simplul motiv că aşa sună bine la electorat, întrucât nu cred că poate exista alt motiv în folosul ţării şi al instituţiei militare. Mai mult, armata va fi obligată să vireze (cel puţin pentru foştii pensionari militari care nu au fost cuprinşi, de-a lungul carierei, în sistemul contributiv, pentru că nu a existat atunci un astfel de sistem, în afară de cel al contribuţiei pentru pensia suplimentară) o sumă importantă la cuantumul de pensii sociale, adică la grămadă, acolo unde statul face ce vrea şi cum vrea el cu aceşti bani. Singurul câştig pentru statul român ar putea fi (iluzoriu desigur) acela că pensionarii militari nu mai beneficiază de creşterea pensiei lor odată cu mărirea soldei de grad a camarazilor lor activi, pentru că ei au fost deposedaţi de facto şi de jure de efectele gradului lor militar. Ceea ce este o ticăloşie! Pentru militarii Armatei României (activi şi de rezervă), Legea 119 este un act criminal, este o rupere a armatei de rezerva ei, ceea ce echivalează cu distrugerea instituţiei militare şi reducerea ei la funcţii de nişă. Legea duce la eradicarea unei părţi din resursa umană calificată şi rodată preţ de o viaţă de om în toate structurile şi ierarhiile militare. Aceasta înseamnă renunţarea la o parte însemnată din capacitatea armatei, adică din capacitatea de apărare a ţării, fără nici un motiv, întrucât o astfel de măsură nu va aduce sub nicio formă bani la buget, ci, dimpotrivă, va mări cheltuielile bugetare. Este un alt atentat la securitatea naţională a României, întrucât legea separă în mod arbitrar şi ostentativ Armata României de resursa ei cea mai calificată şi cea mai rodată – generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri rezervişti – aflată încă în capacitate de a acţiona eficient în spaţiul luptei, întrucât vârsta acestor oameni se situează între 55 şi 62 de ani.

3. Atacul împotriva vârfurilor armatei pare a fi strâns legat şi de condamnarea unora dintre cei mai importanţi generali – desigur, la vremea lor – ai Armatei României la ani grei de închisoare, în urma vinei care li s-a atribuit referitor la comportamentul lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Este vorba de generalii Victor Stănculescu, Iulian Topliceanu şi Mihai Chiţac. Nu contest deciziile Justiţiei. Este treaba ei, pe care bănuiesc că şi-a făcut-o aşa cum a crezut de cuviinţă şi aşa cum şi-a făcut-o. Dar eu îi cunosc foarte bine pe aceşti oameni, întrucât, în activitatea mea de redactor, redactor principal, şef al Secţiei pregătire de luptă şi învăţământ militar de la ziar şi, în perioada 1990-1997, de redactor şef al ziarului central al armatei, i-am întâlnit de zeci şi sute de ori, în fel de fel de ipostaze, iar deciziile luate de ei şi modul lor de comportament în diferite situaţii mi s-a părut unul de foarte bună calitate. Ca ofiţer al Armatei României, nu pot să mă dezic de camarazii mei, nu pot să nu relev, pentru cei care nu i-au cunoscut, caracterul lor deosebit, lucrurile bune pe care le-au făcut într-o perioadă când nu se prea putea mişca în front. Generalul Stănculescu a fost primit, în 1990, cu entuziasm la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, într-o perioadă de frământări, nemulţumiri, zbateri şi clarificări. Diplomat şi om cu foarte multă experienţă, a reuşit să ţină situaţia în mână, să ajute enorm instituţia militară, să păstreze un echilibru când totul se dezechilibra, când fenomenul CADA era în floare, cu cele bune şi cele mai puţin bune ale acestui grup de ofiţeri care încercau să facă ceva, dar nu aveau nici mijloacele şi nici experienţa necesară, când industria de apărare era atacată din toate poziţiile favorabile distrugătorilor de ţară, când toate structurile erau penetrate de serviciile secrete ale celor care numai binele României nu-l doreau, când o parte din presă încuraja distrugerea economiei, jaful băncilor şi al ţării, când acuzele mediatice şi de orice altă natură la adresa armatei nu încetau… L-am cunoscut bine pe generalul Stănculescu în acea perioadă grea. Găsea totdeauna o soluţie, încerca să stabilizeze situaţia, să protejeze instituţia militară… De câteva ori, în avionul care ne ducea la Budapesta sau prin alte locuri din Europa şi din ţară, mi-a arătat o demisie pe care o purta cu el… Era nemulţumit de direcţia în care mergea ţara, intuia parcă ce a avea să se întâmple peste ani… Acum zace în închisoare. Îmi pare rău de un asemenea om echilibrat, înţelept şi puternic… Desigur, Justiţia a avut motivele şi argumentele ei pe care, poate, eu nu le ştiu. Dar eu, care nu mă abat niciodată de la convingerile mele de ofiţer al Armatei României devotat adevărului, meseriei şi ţării, am lucrat foarte bine, atunci, în acele vremuri grele de început de după 1990, cu acest om cultivat, inteligent şi înţelept…

Pe generalul Iulian Topliceanu îl cunosc şi mai bine, din vremea când era comandantul Armatei a 4-a din Transilvania. Am participat, în calitate de ziarist militar specializat în probleme ale pregătirii de luptă şi învăţământului militar, la toate aplicaţiile, tragerile importante şi chiar la procesul de instruire care se desfăşura zilnic în unităţi. Cunoşteam unităţile Armatei a 4-a mai bine decât documentele din biroul meu de la redacţie. Am fost impresionat de rigoarea şi exactitatea acestui comandant care sosea la ora 06.00 dimineaţa în comandamentul Armatei şi nu ierta pe nimeni, atunci când respectivul greşea, dar care era respectat de toată lumea. Era, acolo, în Armata a 4-a, o echipă de excepţie, cu Pralea, Gheorghiu, Degeratu, Popescu şi alţi ofiţeri care trăiau la maximă intensitate rolul lor de forţă armată, acolo, în inima ţării… Aplicaţiile întocmite de ei erau exemplare, comunitatea comandamentului era una de mare valoare şi de o condiţie morală excepţională.

Prin vara anului 1989, alarmat de numeroasele informaţii care ajungeau şi la mine pe diferite căi şi care nu prevesteau nimic bun privitor la situaţia din România, după ce am discutat câteva minute, la el în cabinet, cu aparatul de radio pornit, despre asimetrismul periculos al conducerii României de atunci (asemenea lucruri se discutau desul de deschis în unele unităţi militare), l-am întrebat, pe generalul Topliceanu, ce crede el despre toate astea şi care consideră că ar fi pericolele următoare pentru România. A mărit puţin volumul aparatului de radio, s-a ridicat de la birou, a făcut câţiva paşi prin cameră şi mi-a spus, cu precauţie, în câteva cuvinte, sintetic, cum îi era obiceiul, că, deocamdată nu aveam de-a face cu un pericol iminent, dar, după ce se vor retrage din Europa cei 500.000 de militari sovietici, ar fi posibil să avem probleme. Oricum, presiunile asupra ţării sunt din ce în ce mai mari şi viitorul nu ne rezervă zile liniştite… Cu toţii ne gândeam la evenimente de tipul celor care se petrecuseră în august 1968, când forţe ale Tratatului de la Varşovia, mai puţin cele româneşti, invadaseră Cehoslovacia… În timp ce comandantul Armatei a 4-a îmi spunea aceste lucruri, resimţeam emoţia acelor zile din august-septembrie 1968, când eram observator înaintat într-un pichet de grăniceri, la frontieră, cu regimentele unei divizii încolonate în raioanele de alarmă, data să intre în dispozitivul strategic de acoperire…

…Prin octombrie 1989, în drum spre Borşa, m-am abătut din nou pe la Cluj şi am avut o discuţie de câteva minute cu colonelul sau locotenent-colonelul (nu mai ţin minte precis gradul pe care îl avea) Constantin Degeratu. Îndeplinea, în vremea aceea, funcţia de şef al Secţiei operaţii şi era un ofiţer foarte bine informat. În vară, îmi spusese că majoritatea militarilor din unităţi sunt la munci agricole şi, dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, va fi foarte greu de reacţionat în timp util, cu atât mai mult cu cât nici stocurile nu erau chiar complete. De data aceasta, mi-a spus că scenariile cu trecerea intempestivă peste frontieră, gen Cehoslovacia, nu mai par de actualitate, dar s-ar putea să avem de-a face cu o destabilizare a situaţiei în mai multe oraşe principale din România… Şi pomenise oraşele Timişoara, Târgu Mureş, Arad, Bucureşti… Şi încă vreo câteva… Se referea la agitarea populaţiei, la acţiunea unor grupuri, la provocarea unor distrugeri şi, evident, la generarea unui tip de reacţii care ar fi justificat o intervenţie din afară…

Peste numai două luni, previziunile şefului Secţiei operaţi a Armatei a 4-a aveau să se confirme…

Generalul Chiţacu era unul dintre acei ofiţeri inteligenţi şi cumpătaţi, cu personalitate, de o modestie frumoasă şi foarte atent cu subordonaţii săi. Lucra într-un comandament important, cel car4e se ocupa de protecţia NBC, iar activitatea acestui comandament se concretiza într-o remarcabilă capacitate a Armatei României de a face faţă unui atac inamic cu arme de distrugere în masă. Subordonaţii săi erau pur şi simplu mulţumiţi şi chiar impresionaţi de calităţile acestui om care ştia nu numai să vorbească frumos, să fie elegant şi atent, ci şi să rezolve corect toate problemele cu care se confruntau cei pe care îi avea în subordine. L-am cunoscut şi eu ceva mai bine, atât înainte de 1989, cât şi în perioada care a urmat şi am fost plăcut impresionat de calităţile sale de om şi de ofiţer. Şi în cazul lui, Justiţia o fi avut argumentele şi motivele ei pentru a-l condamna, dar eu nu pot să nu scriu măcar aceste rânduri despre unul dintre oamenii inteligenţi, modeşti, cumpătaţi şi realişti pe care i-am cunoscut şi i-am respectat.

Presa de prin cotloanele subversiunii de toate tipurile a descoperit acum că generalul (r) Constantin Degeratu se află în fruntea unei federaţii a organizaţiilor militarilor în rezervă şi în retragere care pregăteşte un război civil în România. Citându-se nişte rapoarte americane ale CIA, se insinuează că cei 82.000 de pensionari militari reprezintă o forţă care poate contribui la declanşarea unui război civil şi la alungarea guvernului devenit nepopular… „Vina” generalului Degeratu, pe care eu îl cunosc foarte bine, de o viaţă, încă de pe vremea când era comandant de pluton de cercetare la Batalionul de vânători de munte de la Brad, este aceea că este un ofiţer inteligent, meticulos, care munceşte aproape fără răgaz, care are principii şi care efectiv ştie carte. A absolvit Colegiul Regal de la Londra, a fost profesor la Garmish, iar acum conduce un masterat în cadrul Universităţii „Dimitrie Cantemir”, unde lucrează aproape non-stop şi nu scoate niciodată trei cuvinte din gură fără a fi gândite şi cumpănite pe toate feţele şi prin toate implicaţiile posibile… Este unul dintre generalii pe umerii căruia au căzut masiv şi intempestiv sarcinile şi riscurile uriaşei reforme a Armatei României, pe vremea când era şef al Statului Major General, şi ştiu prin ce trece acest om, astăzi, când zecile de mii de ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri care au fost nevoiţi să părăsească armata atunci, dintr-o necesitate considerată vitală pentru viitorul de securitate al ţării (este vorba de integrarea în NATO), sunt etichetaţi chiar de Preşedintele al cărui consilier a fost, că au beneficiat de această oportunitate pentru a-şi însuşi salariile compensatorii… Ei, bine, salariile compensatorii nu au fost o oportunitate, ci o momeală, o păcăleală pentru ca ei să accepte şi, unii dintre ei, chiar să ceară să părăsească armata în floarea carierei… Au cerut, pentru că, oricum, erau disponibilizați… Este dramatic, dar adevărat. Iar acest om, generalul (r) Constantin Degeratu, un om elegant şi un camarad de excepţie, poartă povara acestei stratageme a materializării unui interes naţional, pe care guvernul actual îl consideră altfel…

În mintea de papuc a unora, ar trebui ca un general de talia lui Constantin Degeratu să pregătească un război civil pentru a da jos un guvern pe care ţara nu îl mai suportă… Nu ştiu cine şi de ce scrie asemenea enormităţi, prin fel de fel de fiţuici, despre un om care a trecut şi trece prin vremuri şi experienţe grele, dar nu mă mai mir de nimic… Astăzi, orice este posibil…

În loc de concluzie

…Acestea sunt doar câteva dintre realităţile de coşmar ale acestor zile, când haosul ne cuprinde din ce în ce mai mult sufletele. Desigur, sufletul nu se schimbă, dar se răneşte profund şi pe termen lung, uneori, iremediabil… Este de neînţeles cum guvernanţi, politicieni, parlamentari, în loc să lase armata în pace să-şi facă treaba ei importantă acolo unde ei, politicienii, o trimit cu dezinvoltură, adică prin teatrele de operaţii ale lumii, acolo unde se moare, dar şi la instrucţie şi acolo unde se creează şi se consolidează forţa militară a ţării – poate cea mai importantă componentă a puterii naţionale a unui stat normal, ultima creastă, ultima rezistenţă –, o supun la fel de fel de presiuni, la fel de fel de scenarii abjecte, la fel de fel de umilinţe şi nedreptăţi.

Ceea ce fac ei pensionarilor militari de azi constituie o expresie a lipsei lor de consideraţie faţă de această instituţie, a politicii lor abjecte de „divide et impera”, afirmând că, de fapt, aşa e bine, că viitorul celor de azi va fi altul, că principiul contributivităţii dă şi posibilitatea optării pentru o pensie privată (care se practică deja de câţiva ani şi care nu are nicio legătură cu măsurile lor aberante şi retroactive de recalculare pe principiul contributivităţii a unor pensii stabilite pe alte criterii) şi că abia acum lucrurile se aşează pe o temelie solidă… O temelie inventată de ei, întrucât nu mai există nicăieri în lume astfel de temelii, iar principiul contributivităţii nu se poate invoca acolo şi atunci unde el nu a existat. Sau, oricum, nu era şi nu este treaba militarilor să stabilească sistemele şi procesele prin care lor li se atribuie drepturile înscrie în contract.

Contributivitatea este tot atât de normală şi de legală ca şi non-contributivitatea, atunci când este vorba de stat şi de angajaţii săi de forţă, care se află, adică, în solda sa, a statului, dar asta nu este o chestiune care se aplică în trecut. Căutarea statelor de plată a soldelor şi altor venituri pe o durată de peste 50 de ani, pentru 82.000 de pensionari militari, la care se adaugă alte zeci de mii din alte instituţii ale sistemului securităţii şi apărării naționale, este una dintre cele mai absurde măsuri care au fost luate vreodată de vreun guvern din această lume. Eu nu cunosc nici un caz asemănător. Mă uimesc în faţa acestei uriaşe prostii care pune pe jar şi fără nici un folos atâta lume, care agită spiritele, care a provocat deja morţi şi răniţi şi care încalcă, cu voia unui onor Parlament neputincios şi furat la vot, cele mai elementare drepturi ale omului.

Ruşine!

General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva