Colonel (r.) Costinel Petrache multumeste pentru aprecierile scrisorii adresate sefului statului

Dragi camarazi,

Vă mulţumesc pentru aprecierile prin care aţi găsit de cuviinţă să consolidaţi rostul disperat al scrisorii pe care am adresat-o cetăţeanului care, din capul statului, orchestrează decimarea condiţiei militare naţionale. Unele exagerări din mesajele voastre, le înţeleg şi le pun pe seama aşteptărilor noastre, ale tuturor, deopotrivă. Simţindu-vă alături, am realizat că, într-adevăr, sunt un om puternic, după cum, noi înşine, dimpreună, suntem puternici. Vă mulţumesc!

Suntem puternici într-un climat statal centrat în mod dement şi absolut pe desăvârşirea pulverizării şi antagonizării sociale, în care asistăm, parcă, la întoarcerea pe dos a istoriei. Vremurile ne cer, nouă, celor care am început deja să ne înfrăţim tot mai mult trupul, lumina şi condiţia cu voia irevocabilă a asfinţitului, nouă, celor hâituiţi şi batjocoriţi fără nicio urmă de bun simţ şi reţinere de o gaşcă de impostori şi derbedei deghizaţi în „respectabili” oameni politici, nouă celor ale căror zile, zilele pe care le mai avem, ne-au fost condamnate la umilinţă, insecuritate şi batjocură, hei, bine, vremurile ne cer să fim mai puternici decât fraţii noştri, camarazii noştri aflaţi în serviciul imperativ al intereselor naţionale de securitate, mai puternici decât cei care întreţin cursiv respiraţia atât de hăituită a instituţiei militare naţionale. Mai puternici într-o bătălie care nu este doar a noastră, a celor de dincolo de gard, este şi a lor, a celor care încă îndeplinesc condiţia activă a profesiei. Poate, cel puţin din perspectiva istorică a oricărei construcţii, mai mult a lor decât a noastră. Mâine vor fi şi ei ... dincolo de gard, împărtăşind dimpreună, dacă nu-l stopăm acum, acelaşi oprobiu. Ei trebuie să ştie asta! Nu cred că vă va surprinde ceea ce spun, dar ei, cei tineri, nedecapitaţi încă de poftele incurabile ale ticăloşiei, neîngenunchiaţi de impostora şi laşităţile extreme din sistem, sunt alături de noi.

Încă ceva. Relativ la ceea ce se întâmplă în Armata României, mă gândesc doar la aservirea voinţei generale, implicit a aşteptărilor instituţionale, unui grup de aventurieri înveşmântaţi în straie de generali, care şi-au lăsat devertebralitatea în pofta bolnavă a unui impostor înveşmântat în amiral; la decimarea morală a speranţei, modestiei şi a decenţei în care am fost educaţi să trăim; la instituţionalizarea imposturii, drept condiţie a ocupării unui rol important în digestia executivă a Armatei, la toate acestea gândindu-mă şi nu numai, realizez că avem şi noi, unii dintre noi, o anume vinovăţie. Multora dintre tarele cronice ale vitalităţii noastre militare le-am fost nu doar contemporani, le-am fost martori, o parte le-am cunoscut, altele s-au petrecut sub chiar ochii noştri, dar .... am văzut şi am tăcut! Cât de periculoasă a fost tăcerea noastră atunci, vedem, într-o dramă care încă nu a fost jucată până la capăt, astăzi, când comandamentele disperării ne cheamă, constituţional, la fapte. Ştiu, e tragic, doar disperarea ne mai poate salva, dar numai forţa disperării populare este cea care poate readuce speranţa în legalitate pentru că, să o spunem deschis, aproape că sperăm clandestin, aproape că sperăm pe furiş. Iar, noi, să nu uităm o clipă, suntem parte a disperării populare, parte a disperării naţionale.

Apropo de tăcere... Eforturile şi lupta supravieţuirii noastre, ca apărători ai valorilor naţionale în care ne regăsim identitatea şi sensul, este, involuntar, un prilej să-i învăţăm pe confraţii noştri mai tineri să nu tacă. Apropo, într-un mesaj, un mai tânăr confrate pe care nu îl cunosc, maior în activitate, printre altele, mi-a reproşat: „V-aţi trezit cam târziu, domnule colonel!” Nu l-am contrazis, dimpotrivă, i-am răspuns: „Ai dreptate, eu, totuşi, m-am trezit, treziţi-vă şi voi!” În ei trebuie să avem încredere. Sunt altfel decât cei ce le întreţin amăgirea, dar teroarea imposturii şi viciile incurabile din arhitectura morală a sistemului nu le îngăduie să se manifeste. Poate că noi, cei care, acum, trăim lucid şi demn disperarea supravieţuirii, cu toate păcatele noastre, nu le putem fi tocmai modele, dar, prin ceea ce facem le putem fi pildă. Ei sunt viitorii noştri generali, ei trebuie să proiecteze şi să împlinească urgent un alt model de general. Pentru că, prieteni dragi, modelul de general consacrat de schimbările din decembrie `89 este, vedem de ceva ani, anacronic istoric, este depăşit, este consumat. Ei, generalii, au fost cei dintâi care ne-au părăsit. Cer scuze excepţiilor, dacă sunt! Generalii noştri, spuneam unui camarad, au fost doar atunci când nu a fost nevoie de ei. De-aia a ajuns Armata batjocura tuturor nemernicilor!