ICCJ. Act administrativ cu aplicare retroactiva. Incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 569 din 2 februarie 2011 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect anularea unui ordin emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ prin care a fost suspendată plata unor sporuri salariale) că, prin emiterea unui act administrativ, cu nesocotirea principiului neretroactivităţii, se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., atât timp cât certitudinea reclamanţilor, cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie. În acest sens, împrejurarea căplata drepturilor salariale aferente lunii iunie urma să se facă la data de 13 iulie, dată ulterioară emiterii actului contestat, nu poate conduce la înlăturarea caracterului retroactiv al actului administrativ, autoritatea emitentă manifestând un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (l) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Autor: Corina CIOROABĂ --------------------------------------------------------------------------------

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 569/2011

Dosar nr. 8801/2/2009

Şedinţa publică de Ia 2 februarie 2011

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentinţa nr. 2353 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.E.A., A.D., B.D.G., B.A., B.I., C.F., D.A., F.S.A., G.C., M.Ş., N.C., N.C.V., N.S., N.A.M., O.N.R., P.I., P.R., P.C.D., P.D., R.M., S.C.Ş. în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE.

A fost anulat Ordinul nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a fost obligat pârâtul M.F.P., la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul MinisteruluiPublic la titlul „Cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc şi solicitare neuropsihică de 50 % în semestrul al II-lea al anului 2009, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Instanţa a obligat PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE la repartizarea în favoarea reclamanţilor a sumelor reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 % începând cu luna iunie 2009 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, respingând în rest acţiunea.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a M.F.P., formulată de pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 17 septembrie 2009, reclamanţii A.E.A., A.D., B.D.G., B.A., B.I., C.F., D.A., F.S.A., G.C., M.Ş., N.C., N.C.V., N.S., N.A.M., O.N.R., P.I., P.R., P.C.D., P.D., R.M., S.C.Ş. în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, au solicitat anularea Ordinului nr. 1472/2009, obligarea pârâtului PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, să solicite suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal”, deschiderea de credite bugetare pentru plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 % în semestrul al doilea al anului 2009, obligarea M.F.P. să suplimenteze bugetul în semestrul al doilea al anului 2009, potrivit celor menţionate şi obligarea Ministerului Public să repartizeze reclamanţilor, aceste sume.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt îndreptăţiţi la plata acestui spor şi în mod abuziv s-a suspendat plata începând cu data de 01 iunie 2009.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia lipsei de interes având în vedere că Ordinul 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost deja anulat prin sentinţa nr. 3098/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pârâta a invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii reclamanţilor.

Cu privire la fondul cauzei pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că Ordinul atacat este legal şi a fost emis ca urmare a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a M.F.P. şi a dispoziţiilorO.U.G. nr. 71/2009.

Pârâtul M.P. a solicitat chemarea în garanţie a M.F.P., potrivit dispoziţiilor art. 60 – art. 63 C. proc. civ., deoarece în calitate de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferenţelor băneşti solicitate.

Sub aspectul excepţiei lipsei de interes formulate, Curtea constată că reclamanţii nu au fost părţi în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 3098/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, astfel că această împrejurare nu conduce la concluzia lipsei interesului în promovarea acţiunii.

Cât priveşte excepţia lipsei de obiect, instanţa a reţinut că, prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se reglementează drepturile salariale ale reclamanţilor începând cu data de 12 noiembrie 2009, iar obiectul cererii de reparare a pagubei este plata sporului de 50 %, pentru semestrul al doilea al anului 2009, astfel că prevederile avute în vedere nu se suprapun pentru această perioadă.

Analizând probele administrate în cauză, sub aspectul fondului, Curtea constată că acţiunea este întemeiată în parte.

Curtea a reţinut că prin Ordinul nr. 1472/2009, emis de pârât, s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009 suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care s-a dispus acordarea sporului de 50 % pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, ordin emis în temeiul adresei emise de pârâtul M.F.P.

Analizând legalitatea ordinului, Curtea reţine că acesta intră în contradicţie cu prevederile ari 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite diminuarea drepturilor salariale ale magistraţilor. În plus, trebuie observat că în actul supus discuţiei nu se menţionează data până la care este suspendat sporul de 50 %, ceea ce echivalează practic cu anularea acestui spor.

Se mai reţine că, în considerentele ordinului contestat se face referire la O.U.G. nr. 71/2009, însă dispoziţiile acestei ordonanţe nu pot fi interpretate în sensul că s-ar referi la suspendarea plăţii unor drepturi viitoare, ci prin această ordonanţă s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Dacă pentru plata acestor drepturi restante se poate concepe o procedură de eşalonare în considerarea efectelor plăţii sumelor acumulate în timp asupra bugetului de stat, nimic nu îndreptăţeşte Guvernul să acumuleze noi restanţe prin amânarea plăţii drepturilor curente, instanţa reţinând că O.U.G. nr. 71/2009 nu conţine nicio o prevedere cu privire la modul de efectuare a plăţilor curente, ci doar cu privire la datoriile restante. Prin urmare, O.U.G. nr. 71/2009 nu este aplicabil în cauză, deoarece reclamanţii solicită drepturi curente, iar nu drepturi restante.

Totodată, ordinul contestat încalcă, în mod evident, principiul neretroactivităţii, în condiţiile în care, pe de o parte, a fost emis 2 iulie 2009, iar pe de altă parte, prin el s-a dispus suspendarea Ordinului nr. 526/2009 începând cu data de 1 iunie 2009.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în urma soluţionării unui recurs în interesul legii, a statuat că dreptul solicitat de reclamanţi este prevăzut de lege şi, în aceste condiţii, instanţa a reţinut că este nejustificat refuzul M.F.P. de a da curs cererii pârâtului M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de majorare a fondurilor destinate achitării sporului în discuţie.

În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, Curtea reţine că în cauză nu s-a demonstrat existenţa vreunei obligaţii legale sau convenţionale de garantare în sarcina chematului în garanţie şi nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în pretenţii, pârâtul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanţie cu o cerere de despăgubire.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi M.F.P., criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.

Recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond solicitând instanţei de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii şi interpretării probelor administrate.

A fost reiterată excepţia lipsei de interes a intimaţilor - reclamanţi în promovarea acţiunii introductive, având în vedere faptul că prin sentinţa nr. 196 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus deja în mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009, obiect al acţiunii de faţă. S-a arătat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ şi nu individual, apreciindu-se că anularea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.

De asemenea, a fost reiterată excepţia lipsei de obiect a acţiunii arătând că sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, anularea actului dedus judecăţii este lipsită de obiect.

S-a arătat că, în aplicarea prevederilor art. 4 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, Procurorul General a emis Ordinul nr. 2777/2009 şi Decizia nr. 2778 din 17 noiembrie 2009, prin care s-a stabilit că, în perioada 12 noiembrie - 31 decembrie 2009, procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. şi Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, tribunale şi judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor şi judecătorilor, personalul auxiliar de specialitate şi tehnicienii criminalişti din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie beneficiază de spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25 % şi un spor de confidenţialitate de 5 %.

Astfel, se arată că atât ordinul nr. 526/2009 cât şi ordinul nr. 1421/2009 au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777/2009.

Recurentul a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, apreciind că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul - pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.

Mai susţine recurentul că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile O.U.G. nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de M.F.P., instituţia se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.

Mai susţin recurenţii că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (l) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât M.P. - Parchetul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât M.F.P. nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti.

Recurentul a arătat că M.P. nu a refuzat executarea titlurilor judecătoreşti, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii.

S-a arătat că, la data de 2 martie 2010, prin decizia nr. 188 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. l, art. 2 şi art. 3 din O.U.G. nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, respingând criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009.

De asemenea, recurentul a criticat faptul că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a M.F.P. în situaţia în care acţiunea reclamanţilor a fost admisă.

Recurentul M.F.P. a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond pe aspectul greşitei obligări a acestui minister la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul M.P. pentru plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

S-a arătat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, a fost invocată excepţia de inadmisibilitate a acţiunii introductive pentru lipsa procedurii administrative prealabile, arătând că reclamanţii nu au arătat dacă a fost sau nu îndeplinită procedura prealabilă şi nici nu au fost făcute dovezi în acest sens.

De asemenea, a fost criticată hotărârea instanţei de fond pentru considerentul că au fost depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât ministerul a fost obligat să efectueze un demers asupra căruia instanţa nu a fost investită, arătându-se că M.F.P. în mod greşit a fost obligat la suplimentarea fondurilor prin deschiderea de credite către reclamanţi.

Având în vedere principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, recurentul a solicitat admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii introductive.

Recurentul a invocat şi lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, arătând că între reclamanţii persoane fizice, angajaţi ai instituţiei publice-ordonator principal de credite şi M.F.P. nu există nici un fel de raporturi juridice, deci nici drepturi ori obligaţii reciproce.

A mai fost invocată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., având în vedere cererea principală de anulare a unui act administrativ emis de o altă autoritate.

Recurentul a precizat că raportul juridic de drept public care se formează conform Legii nr. 500/2002 este între M.F.P., pe de o parte şi ordonatorul principal de credite - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a arătat faptul că reclamanţii nu se pot adresa direct M.F.P. nici pe cale administrativă şi nici nu pot solicita obligarea acestuia pe cale judecătorească la alocarea de fonduri/deschiderea de credite bugetare, întrucât această prerogativă este stabilită de lege în sarcina exclusivă a ordonatorilor principali de credite, în cazul de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, întrucât, raportat la prevederile art. 1 alin. (l) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.

S-a precizat că ordonanţa în discuţie reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, hotărâri care au devenit executorii până la data de 31 decembrie 2009 şi în nici un caz nu face referire la modalitatea de executare silită a acestora.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat de M.P. ca nefondat şi va admite recursul declarat de M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe, în sensul că va respinge acţiunea reclamanţilor faţă de acest pârât, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Analizând cu prioritate excepţiile invocate privind lipsa de obiect a acţiunii şi a lipsei de interes, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii introductive pentru lipsa procedurii administrative prealabile, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., invocate de recurenţi, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţiile invocate ca neîntemeiate.

Înalta Curte reţine că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007).

Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că în pofida anulării actului atacat prin hotărâri judecătoreşti, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.

Văzând dezlegarea dată acestor excepţii, rezultă că acţiunea reclamanţilor are obiect şi justifică un interes, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiată.

De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, văzând faptul că cererea introductivă are ca obiect subsidiar obligarea acestei autorităţi la suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul M.P. la titlul „cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 % începând cu luna iunie 2009 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Pentru acest motiv, recursul declarat de M.F.P. a fost admis de Înalta Curte şi acţiunea reclamanţilor, vizând acest capăt de cerere, a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât instanţele judecătoreşti nu pot dispune cu privire la modul de întocmire a bugetului de stat ori de repartizare bugetară a fondurilor privind cheltuieli de personal.

Înalta Curte reţine, ca neîntemeiată, şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, întrucât în cauză a fost făcută dovada îndeplinirii acestui demers, la dosar fond, astfel încât critica recurentului M.F.P. nu poate fi primită de instanţa de control judiciar.

Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs formulată de recurenţi în sensul că instanţa a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în speţă, hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor, în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile formulate în sensul că, în mod greşit, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. l alin. (l) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.

Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate în sensul că în prezenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa ordonanţei de urgenţă numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actului administrativ cu caracter normativ, ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.

Împrejurarea căpiata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului administrativ.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ atacat, cu nesocotirea principiului neretroactivităţii, se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanţilor, cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ atacat, cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (l) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.

Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii actului şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că actul administrativ a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanţie, Înalta Curte reţine că existenţa acestei calităţi presupune identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de pârât, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu M.F.P.

În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind Finanţele Publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că M.F.P. are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecinţă, M.F.P. are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată”.

În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a M.F.P. se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.

În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de M.P., ca nefondat, şi va admite recursul declarat de M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe, în sensul că va respinge acţiunea reclamanţilor faţă de acest pârât, ca neîntemeiată.

 PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 2353 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Admite recursul formulat de M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor faţă de acest pârât.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
Sursa: http://www.juridice.ro/189483/iccj-act-administrativ-cu-aplicare-retroactiva-incalcarea-principiului-securitatii-raporturilor-juridice.html

S-A CREAT UN RECEDENT

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL PLOIEŞTI

SECŢIA I CIVILĂ 

DOSAR NR. 5426/114/2011

D E C I Z I A NR. 322

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2012

Preşedinte - Andra-Corina Botez

Judecător - Elena Staicu

Judecător - Mioara-Iolanda Grecu

Grefier - Cornelia Cernat

Pe rol fiind soluţionarea recursului declarat de contestatorul DUŢĂ MARIUS FLORIN, domiciliat în ......................................................................., împotriva sentinţei civile nr. 1320/11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata CASA SECTORIALĂ DE PENSII A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAŢII - U.M. 0472 BUCUREŞTI, cu sediul în Bucureşti, str. General David Praporgescu, nr. 24 - 26, sector 2.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit.d din Legea nr. 146/1997.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă,după care se învederează că, prin însăşi cererea de recurs s-a solicitat de către contestator judecata în lipsă. Totodată, se menţionează că intimata a depus la dosar întâmpinare, prin intermediul serviciului registratură, înregistrată sub nr. 18248/29.11.2011, în finalul căreia se solicită de asemenea judecata în lipsă.

Curtea, constatând că prin cererea de recurs şi întâmpinarea depuse la dosar, părţile au solicitat judecata în lipsă, dând curs dispoziţiilor art. 242 alin.2 Cod proc. civilă, apreciază cauza în stare de judecată şi rămâne în pronunţare asupra recursului declarat de reclamant, iar după deliberare decide următoarea soluţie:

C U R T E A ,

Deliberând, în condiţiile art. 256 Cod proc. civilă, asupra recursului civil de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub număr de dosar 5426/114/2011, contestatorul DUŢĂ MARIUS-FLORIN a chemat-o în judecată pe intimata Casa Sectorială de Pensii a Serviciului Român de Informaţii Bucureşti, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a deciziei de revizuire nr. 89041/15.04.2011 şi a tuturor deciziilor subsecvente, restabilirea situaţiei anterioare emiterii acestei decizii şi menţinerea în plată a pensiei stabilite în baza deciziei nr. 89041/18.09.2008, precum şi obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, contestatorul a susţinut că decizia nr. 871/2010 a Curţii Constituţionale este lipsită de relevanţă în prezenta cauză, întrucât această instituţie nu face parte din puterea judecătorească în accepţiunea Lg. 304/2004 şi nu poate fi calificată strict ca un tribunal imparţial şi independent, datorită modalităţii de desemnare a judecătorilor, fiind invocată în acest sens cauza Grieves c. Regatului Unit al Marii Britanii, precum şi considerentele Curţii de Apel Cluj – sentinţa nr. 491/16.12.2010.

Contestatorul a precizat că decizia de recalculare a fost emisă cu încălcarea art. 15 din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, prin nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile. În acest sens s-a precizat că decizia contestată a fost emisă în temeiul art. 3 din Legea nr. 119/2010, care prevede că pensiile stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000 şi în temeiul OUG nr. 1/2011. Această prevedere, a apreciat contestatorul, echivalează cu o aplicare retroactivă a legii, fapt nepermis în dreptul românesc.

S-a învederat că pensia de serviciu a fost stabilită conform Legii nr. 164/2001, dreptul la pensie fiind născut şi consumat în totalitatea sa de la momentul emiterii deciziilor de recalculare, creându-se, astfel, efecte juridice definitive.

Contestatorul a invocat şi principiul drepturilor câştigate, menţionând în acest sens deciziile nr. 537/2004 şi nr. 1694/2004 ale ICCJ şi deciziile nr. 375/2005, nr. 120/2007 şi nr. 270/2005 ale Curţii Constituţionale.

S-a susţinut de contestator că decizia de recalculare a fost emisă şi cu încălcarea art. 1 din protocolul 1 al CEDO, precum şi art. 14 din CEDO, fiind menţionată cauza Costa Enel şi solicitându-se, în temeiul art. 148 al.2 şi art. 20 al.2 din Constituţie, să se înlăture de la aplicare prevederile Legii nr. 119/2010 şi OUG nr. 1/2011, întrucât sunt încălcate prevederile CEDO şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană.

În acest sens s-a argumentat, în esenţă, că pensia încasată reprezintă un bun şi că la momentul pensionării, contestatorul a avut speranţa legitimă că va beneficia pe toată perioada vieţii de o pensie în cuantumul prevăzut de Legii nr. 164/2001.

S-a precizat că Legea nr. 119/2010 nu se putea întemeia pe art. 53 din Constituţie, întrucât lipseşte una din cele două caracteristici esenţiale şi anume caracterul temporar, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv. S-a învederat că statul nu poate justifica lipsa de resurse financiare pentru achitarea unei creanţe, aşa cum s-a statuat de CEDO în cauza Aurelia Popa c. României, fiind injust de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalităţii, cu excepţia magistraţilor, cărora li s-au menţinut pensiile de serviciu.

Intimata a formulat, conform disp. art. 115 Cod proc. civilă, întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei. S-a susţinut că, contestatorul a fost trecut în rezervă la data de 31.08.2008, fiindu-i stabilită pensia de serviciu pentru limită de vârstă conform art. 13 lit.b din Legea nr. 164/2001. Urmare a modificărilor legislative intervenite prin apariţia Legii nr.119/2010, începând cu data de 01.01.2011 s-a utilizat algoritmul de calcul prevăzut de Legii nr. 19/2000, rezultând un alt cuantum al drepturilor băneşti cuvenite pensionarilor, sens în care la data de 15.04.2011, a fost emisă decizia de revizuire contestată.

Faţă de criticile formulate, intimata a învederat că prin decizia nr. 871/2010 Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 sunt constituţionale, astfel încât contestaţia formulată apare ca nefondată.

S-a mai invocat că solicitarea reclamantului, de menţinere în plată a pensiei calculate în baza Legii nr. 164/2001, contravine dispoziţiilor art. 4 din OUG nr. 1/2011.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

La data de 11 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr. 1320, prin care a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul Duţă Marius-Florin.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reţinut că susţinerea contestatorului în sensul că anularea pensiei speciale prin Legea nr. 119/2010 este un act retroactiv, este nefondată, în condiţiile în care această lege nu a produs efecte juridice faţă de contestator cu privire la o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.

În acest context, a reţinut tribunalul, o lege nu retroactivează atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în perioada următoare intrării ei în vigoare, astfel cum s-a reţinut chiar de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 330/2002.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO, tribunalul a apreciat că şi această critică este nefondată, întrucât nu se poate califica „bunul” contestatorului ca fiind dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 2036 lei brut, deoarece cuantumul este protejat de Convenţie doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern, ori începând cu data de 01.01.2011, dreptul contestatorului de a primi o pensie brută de 2036 lei nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, art. 13 lit. b din Legea nr. 164/2001 încetându-şi aplicabilitatea în ceea ce priveşte cuantumul pensiei, prin adoptarea Legii nr. 119/2010.

În acest context, tribunalul a reţinut că statul garantează dreptul la asigurarea socială, în condiţiile legii, nefiind garantat cuantumul prestaţiei sociale, jurisprudenţa CEDO fiind constantă în acest sens, organele de aplicare a Convenţiei reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestaţiei sociale şi acceptă dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziţie.

De asemenea, a arătat tribunalul, prin teoria drepturilor câştigate invocată de contestator nu îşi găseşte aplicarea în cauza de faţă şi nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că bunul a cărui protecţie o solicită reclamantul în cauza de faţă este dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 2036 lei si după data de 01.01.2011, cu atât mai mult cu cât această teorie nu îşi găseşte o reglementare constituţională si nici nu este legiferat cu titlu de principiu în vreun act normativ.

Critica reclamantului referitoare la incidenţa discriminării este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 14 din CEDO, ”exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Tribunalul a stabilit că este nefondată şi critica referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, reţinând, sub acest aspect, că, din examinarea Legii nr. 119/2000, reiese că, contestatorul reclamantul nu a fost supus unui regim diferenţiat faţă de alte persoane aflate în situaţie identică sau comparabilă, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale, fără nicio distincţie şi supunându-le unui regim de stabilire şi calculare a pensiei unitar, aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat.

Împrejurarea că magistraţilor nu li se aplică această lege, a arătat tribunalul, nu a fost generată de voinţa legiuitorului de a realiza o discriminare a reclamantului sau categoriei socioprofesionale din care acesta a făcut parte anterior pensionării, ci a fost cauzată de intervenţia Curţii Constituţionale, care a considerat că schimbarea sistemului de calcul al pensiei magistraţilor ar fi contrară Constituţiei, fiind reţinut un alt temei constituţional decât discriminarea.

Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 Cod proc. civilă, contestatorul Duţă Marius-Florin, criticând-o ca nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a învederat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală, întrucât nu s-a avut în vedere că decizia de revizuire contestată a fost dată cu încălcarea mai multor dispoziţii imperative, care atrag sancţiunea nulităţii absolute.

A precizat recurentul, sub acest aspect, că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 şi 7 din OUG nr. 1/2011 şi totodată ale Legii nr. 119/2010, care impuneau emiterea unei decizii de recalculare.

De asemenea, a învederat recurentul, instanţa, constatând că membrii Sindicatului SMCD beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei,iar normele naţionale vin în contradicţie directă cu prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO, trebuia să aplice, conform art. 209 din Constituţie, reglementările internaţionale, ocazie cu care ar fi constatat că a avut loc o privare de proprietate a recurentului şi că OUG nr. 1/2011 nu îi oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru această privare.

În acest context, a apreciat recurentul, reducerea pensiei sale ca urmare a revizuirii şi imposibilitatea de a-şi recupera sumele de bani aferente, determină ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.

S-a mai susţinut că revizuirea pensiei sale încalcă atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi principiul drepturilor câştigate.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei.

Intimata, în conformitate cu disp. art. 115 Cod proc. civilă, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând, în esenţă, că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, neexistând obligaţia prealabilă a emiterii unei decizii de recalculare, că susţinerile recurentului contravin dispoziţiilor OUG nr. 1/2011, ambele acte normative fiind validate de către Curtea Constituţională.

Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu referire la prima critică formulată de către recurent, vizând existenţa unui motiv de nulitate absolută ce afectează decizia de revizuire, care ar consta în încălcarea dispoziţiilor art. 7 din OUG nr. 1/2011 şi de asemenea ale Legii nr. 119/2010, întrucât nu s-ar fi emis, în prealabil, o decizie de recalculare a pensiei, Curtea constată că este nefondată, niciuna dintre dispoziţiile legale invocate neprevăzând o astfel de sancţiune.

Împrejurarea că în cele două acte normative se face referire la operaţiunea de recalculare a pensiei de serviciu, nu poate fi echivalată unei obligaţii de emitere a unei decizii prealabile de recalculare şi, cu atât mai puţin, nu se poate discuta despre vreo sancţiune a nulităţii absolute, pentru lipsa acestei decizii, neexistând nicio normă imperativă încălcată.

Recursul este însă fondat, sub aspectul celorlalte motive, astfel cum se reţine în continuare:

Prin decizia nr. 89041/18.09.2008 emisă de către Casa de Pensii a SRI, contestatorul a fost pensionat, în baza Legii nr. 164/2001, stabilindu-i-se o pensie de serviciu în cuantum brut de 2036 lei (1822 lei net).

Pensia de serviciu stabilită, în favoarea recurentului-contestator a fost revizuită în temeiul OUG nr. 1/2011, emiţându-se în acest sens decizia nr. 89041/15.04.2011, prin care i s-a fixat un cuantum de 1634 lei brut, cu începere de la data de 01.01.2011.

Contestaţia formulată împotriva acestei decizii de către contestator, conform art. 149 din Legea nr. 263/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată de către Comisia de Contestaţii din cadrul SRI, prin Hotărârea nr. 113/01.07.2011.

Curtea reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din OUG nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, ”pensiile prevăzute la art. 1 lit. a şi b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din această lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate de beneficiari”.

Conform art. 1 lit. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului militar devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

În fapt, prin acest act normativ au fost desfiinţate pensiile de serviciu reglementate de Legea nr. 164/2001.

Procedând la analizarea deciziei contestate prin prisma dispoziţiilor legale interne, incidente în cauză, respectiv Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi OUG nr. 1/2011, se poate spune că decizia nr. 89041/15.04.2011 este emisă cu respectarea dispoziţiilor legale interne, prevederile ce au stat la baza revizuirii pensiei fiind declarate constituţionale prin deciziile nr.871, 873 /2010 ale Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte însă, din perspectiva reglementărilor internaţionale, Curtea reţine următoarele:

Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la art. 1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internaţional.

Alin. 2 al acestui articol arată că dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziţii, drepturile care decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum este dreptul la pensie, constituie drepturi patrimoniale, care intră sub protecţia art. 1 din Protocol.

Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislaţiei sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menţinut ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată. Într-o astfel de situaţie, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, determinată de încălcarea caracterului rezonabil şi proporţional al diminuării drepturilor patrimoniale. (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, Cauza Moskal contra Poloniei, 2009).

Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de legea criticată, cu consecinţa pierderii dreptului la pensia de serviciu, impune persoanelor cărora le este aplicabilă o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei.

Ca principiu general, dispoziţiile Convenţiei Europene privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au forţă constituţională şi supralegislativă.

Potrivit disp. art. 20 din Constituţia României dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

Normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern. Obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impune tuturor autorităţilor publice române, deoarece prevederile Constituţiei au aplicabilitate directă. În acelaşi sens, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a reţinut că judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (Hotărârea din 9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmeenthal nr.C 106/77).

Constatarea de către Curtea Constituţională a României, în cuprinsul deciziei nr.871/25.06.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.433/28.06.2010, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

De altfel, prin decizia nr.1344 din 9.12.2008 Curtea Constituţională a reţinut că „instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare, atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta”.

În acest sens şi Comisia Europeană în cauza ”C- 310/10 Agafiţei şi alţii”, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău, a statuat în sensul că judecătorul naţional are obligaţia să înlăture aplicarea unei reglementări naţionale contrare dreptului Uniunii. În acest scop tribunalele naţionale nu sunt ţinute să aştepte abrogarea sau modificarea dispoziţiilor interne sau o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanţe sunt, în opinia Comisiei, obligate să aplice dreptul Uniunii, aşa cum a fost interpretat acesta de Curtea de Justiţie, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispoziţiilor legislative naţionale, sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii.

Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că interpretarea Convenţiei şi a actelor adiţionale trebuie făcută în maniera în care statele să poată respecta obligaţiile internaţionale şi să nu împiedice tendinţa actuală de extindere şi intensificare a cooperării internaţionale, tot aceasta a considerat însă că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate nu acordă o protecţie echivalentă cu cea asigurată de Convenţie, trebuie aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenţiei în calitate de instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaţionale (23 martie 1995, Loizidou împotriva Turciei, paragraf 75).

În accepţiunea CEDO, o privare de proprietate nu este posibilă fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar diminuarea substanţială a pensiei prin efectul legii aduce atingere esenţei dreptului la pensie şi constituie o gravă încălcare a art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 al Convenţiei.

Legat de distincţia pe care intimata o face între partea contributivă şi suplimentul din partea statului ca şi componente ale pensiei de serviciu se impune a fi precizat că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a evoluat în timp, s-a ajuns la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivităţii sau este stabilită în baza unei legi speciale.

Astfel, în cauza Buchen contra Republicii Cehe din 26 noiembrie 2002 (C.36541-97) Curtea a reţinut că dreptul la pensie stabilit de autorităţile publice sub imperiul unei legi este un ”bun” în sensul Convenţiei.

În cauza Klein contra Austria s-a stabilit de Curte că dreptul la pensie nu este ca atare garantat de conventie, dar, conform jurisprudenţei instituţiilor drepturilor omului, dreptul la pensie care derivă din exercitarea unor raporturi de muncă, poate fi asimilat, în anumite circumstanţe, dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens şi cauza Apostolakis v Greece nr. 39574/07- 22 octombrie 2009).

În cauza Stec ş.a. împotriva Regatului Unit din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dacă statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adiţional la convenţie. Curtea a abandonat, în acest fel distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Având în vedere că recurentul era titularul unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1, urmează a fi analizată măsura în care ingerinţa autorităţilor publice (a statului) în exercitarea dreptului la respectarea bunului a avut ca efect privarea acesteia de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1, păstrarea unui just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului.

Curtea apreciază că intervenţia statului de a elimina pensia de serviciu prin recalcularea numai în raport de principiul contributivităţii, reprezintă în mod incontestabil o ingerinţă în exerciţiul unui drept legal dobândit, astfel că acest amestec este permis numai în măsura în care corespunde unui interes de ordin general şi este proporţional cu scopul urmărit.

Astfel, Legea nr.119/2010 în baza căreia pensia de serviciu a fost trecută în categoria pensiilor în înţelesul Legii nr.19/2000 nu cuprinde nicio motivare privind interesul general urmărit prin adoptarea acestei măsuri, scopul eliminării pensiilor de serviciu fiind identificat doar de către Curtea Constituţională, justificat de necesitatea reformării sistemului de pensii, înlăturându-se situaţiile inechitabile pe fondul crizei economico-financiare cu care se confruntă statul.

Prin urmare, statul avea obligaţia să ţină cont de asigurarea unei proporţionalităţi între acest interes şi speranţa legitimă a recurentei de a se bucura de dreptul câştigat pe viitor.

Ingerinţa statului în dreptul recurentului îi dă posibilitatea şi unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuia să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adopta măsura.

Este evident şi de netăgăduit dreptul statului de a legifera şi de a înlătura eventuale inechităţi. Dar această operaţiune se impune a fi efectuată astfel încât să nu aducă atingere dreptului de proprietate, substanţei dreptului acordat şi legiferat, iar măsura să fie previzibilă şi să nu supună destinatarii acesteia la o sarcină excesivă şi disproporţionată.

Recurentul-contestator, al cărui drept la pensie de serviciu i-a fost stabilit sub imperiul legii anterioare, previzibile, avea dreptul la o continuitate în ceea ce priveşte evoluţia acelei legi în viitor. Or, reducerea pensiei s-a produs prin Legea nr.119/2010 în mod total şi evident imprevizibil.

Mai mult, diminuarea pensiei recurentului ca urmare a recalculării de la suma de 2036 lei (brut) până la suma de 1634 lei (brut) şi imposibilitatea de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, supunând contestatoarea la o sarcină exorbitantă.

Prin reducerea pensiei într-un cuantum semnificativ şi prin înlăturarea totală şi imprevizibilă a dreptului la pensia specială, recurentul este pus în situaţia de a nu mai face faţă propriilor cheltuieli şi de a suporta o sarcină excesivă şi disproporţionată.

Aceasta în contextul în care, pe toată durata exercitării activităţii sale de cadru militar, nu a avut şansa de a-şi suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilităţi şi interdicţii totale în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de şansa suplimentării veniturilor lor în lipsa oricăror incompatibilităţi şi interdicţii.

Cât despre beneficiul societăţii rezultat din reducerea pensiilor de serviciu, acesta este minim dacă avem în vedere numărul limitat al categoriilor de persoane beneficiare ale acestei pensii.

Prin urmare, pe baza celor expuse şi reţinute, constatând că prin revizuirea pensiei recurentului-contestator în temeiul Legii nr.119/2010 şi a OUG nr. 1/2011 au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin. 2 şi 3 Cod pr.civilă va admite recursul, va modifica în tot sentinţa în sensul că va admite în parte contestaţia şi va anula Hotărârea nr. 113/01.07.2011 emisă de Comisia de Contestaţii din cadrul SRI şi decizia nr. 89041/15.04.2011 emisă de Casa Sectorială de Pensii a SRI. Totodată, va menţine în plată pensia de serviciu stabilită prin decizia nr.89041 din data de 18.09.2008 emisă de Casa de Pensii a SRI.

Curtea va înlătura ca neîntemeiat capătul de cerere din contestaţie privind achitarea diferenţelor dintre cuantum,ul pensiei speciale şi a celei revizuite, având în vedere că dispoziţiile deciziei de revizuire nu au fost aplicate, până la acest moment, fiind contestate, pe calea procedurii prealabile reglementată de OUG nr. 1/2011, anexa 3, art. 22 alin.1 şi ulterior, în faţa instanţei de judecată, prin prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de contestatorul DUŢĂ MARIUS FLORIN, domiciliat în ........................................................................, împotriva sentinţei civile nr. 1320/11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimataa CASA SECTORIALĂ DE PENSII A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAŢII - U.M. 0472 BUCUREŞTI, cu sediul în Bucureşti, str. General David Praporgescu, nr. 24 - 26, sector 2 şi în consecinţă:

Modifică în tot sentinţa civilă nr. 1320/11 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, în sensul :

Admite contestaţia în parte.

Anulează decizia nr. 89041/15.04.2011, Hotărârea nr. 113/2011 a Comisiei de Contestaţii din cadrul SRI şi dispune menţinerea în plată a pensiei stabilite în conformitate cu decizia nr. 89041/18.09.2008.

Respinge capătul de cerere privind achitarea diferenţelor dintre cuantumul pensiei speciale şi cuantumul celei revizuite.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, azi, 30 ianuarie 2012.

Preşedinte, Judecători,

Andra-Corina Botez

Elena Staicu

Mioara-Iolanda Grecu

Grefier,

Cornelia Cernat

IN SPITALE NU SUNT MEDICAMENTE! TARA SE ZBATE IN SARACIE.POTERAS , PRIMARUL PEDELIST AL SECTORULUI 6 VREA STATUI DE 2,3 MILIOANE DE EURO

Dezbaterea care a fost organizată azi de Primăria Sectorului 6 în legătură rectificarea bugetului din acest an al Consiliului Local a fost una aprinsă. Unul dintre subiectele care a stârnit cele mai multe discuţii a fost intenţia primarului sectorului 6, Cristian Poteraş, de a construi două statui în valoare de 2,3 milioane de euro, una dedicată lui Sergiu Celibidache, iar cealaltă, lui Tudor Vladimirescu.

Astfel, în bugetul din acest an al Administraţia Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană Sector 6 a fost prevăzută suma de 3,5 milioane de lei pentru un grup statuar Sergiu Celibidache şi cea de 7,5 milioane de lei pentru un grup statuar Tudor Vladimirescu.

Sumele i s-au părut mari lui Călin, un tânăr din sectorul 6 care a participat la dezbatere şi care s-a recomandat ca pietrar. “Sumele sunt foarte mari. În ceea ce priveşte piatra, se poate lua din afară. Piatra este scumpă în România pentru că există grupuri de interese. Cu 50-70.000 de euro s-ar putea face o statuie de 3-5 metri”, a spus Călin.

Primarul Cristian Poteraş a precizat că valorile care sunt prevăzute în buget sunt unele estimative şi că sumele care vor fi achitate în final vor fi stabilite în urma unor concursuri de soluţii. “Nu avem de unde să ştim cu cine facem statuile. Sunt artişti care au un anumit preţ. Poate vine cineva şi le face gratis”, a spus Poteraş. De asemenea, primarul sectorului 6 a mai explicat că pentru stabilirea sumelor a stat de vorbă şi cu sculptorul care a realizat statuia lui Carol I din faţa Bibiliotecii Centrale Universitare. Totodată, Poteraş a mai arătat că sunt şi persoane care îşi doresc astfel de investiţii pentru ca sectorul să aibă un alt aspect. În ceea ce priveşte statuia lui Sergiu Celibidache, ce ar urma să fie amplasată în fostul parc Moghioroş care acum poartă numele renumitului dirijor, primarul sectorului 6 a explicat că se doreşte ca întreaga zonă să arate altfel după terminarea lucrărilor la metrou. “Vrem să dăm o altă identitate acestui parc care se numeşte Sergiu Celibidache. O dată cu terminarea lucrărilor la metrou acea zonă va arăta altfel. Dumneavoastră aveţi Mercedes? Nu aveţi, dar visaţi să aveţi unul. Aşa visez şi eu la statuia asta”, a spus Poteraş. Cei din sală i-au sugerat să fie pusă doar o plăcuţă memorială. “99% dintre cetăţeni nu-şi doresc aceste statui, vor astfalt”, a spus unul dintre cei prezenţi în sală. În replică, Poteraş a declarat că se va face un sondaj de opinie pentru a se vedea dacă locuitorii sectorului îşi doresc aceste statui. Primarul sectorului 6 a mai arătat că prioritatea bugetului din acest an este reabilitarea blocurilor şi că statuile nu împiedică realizarea altor investiţii.

Una dintre investiţiile susţinută de cei din sală a fost cea referitoare la reabilitarea parcului Callatis din cartierul Drumul Taberei. Reprezentanţii Grupului de Iniţiativă Civică Callatis Drumul Taberei au primit asigurări din partea reprezentanţilor Primăriei Sectorului 6 că reabilitarea parcului a fost prinsă în buget şi că va fi realizată în luna aprilie a acestui an, lucrările de amenajare urmând să ţină cont de propunerile lor.

În ceea ce priveşte reabilitarea Cinematografului Favorit, reprezentanţii Primăriei Sectorului 6 au declarat că aceasta a fost întârziată deoarece procedurile de licitaţie pentru realizarea proiectului tehnic au fost blocate. Afirmaţiile au fost contrazise de un consilier local de la PNL prezent la discuţii, care a arătat că licitaţia a fost anulată de Primărie pentru că nu a fost depusă decât o singură ofertă.

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/bucuresti-primaria_sectorului_6-dezbatere_publica-cristian_poteras-parcul_callatis-cinematograful_favorit-sergiu_celibidache-tudor_vladimirescu-statui_0_654534925.html